decis să păşească pe grindă. Mirosea pericolul ce pândea de jos şi păşea foarte atent peste scândură, de parcă ar fi fost un saltimbanc pe sârmă. În cele din urmă am trecut cu toţii dincolo astfel încât ne-am putut relua incursiunea în adâncul peşterii.

   Gangul părea nesfârşit de lung. La capătul acestuia se deschidea o peşteră, cu tavanul boltit, care era goală. De- aici se ramificau alte trei tunele, pe care trebuia să le

cercetăm pe rând.

   Când eram pe punctual de-a pătrunde-n primul gang, Pongo ne reţinu, după ce ne arătă un obiect strălucitor ce-l culesese de pe jos.

   Era o piatră preţioasă de mărimea unei alune, pe care piraţii probabil c-o pierduseră-n timpul transportului. N- aveam timp s-o examinam acum cu atenţie.

   Acum Marian o luase înainte. După câţiva metri se opri îngrozit. O ceaţă deasă avansa înspre noi şi părea că ne va ajunge din clipă-n clipă.

   Nu ştiam ce era de făcut, să fi fost o măsură de apărare a potrivnicilor noştri? Ne-am repezit înapoi înspre gang, ceaţa urmărindu-ne îndeaproape.

   Curând întreaga peşteră era plină de gaz. Mulţumeam în gând Domnului că-n ciuda acestui gaz încă mai puteam respira. Nu ne mai puteam însă vedea unii pe alţii. Marian se opri lângă mine şi-mi şopti:

   — Să sperăm că chinezii n-au suflat vreun gaz otrăvitor în ceaţa asta!

   — N-ar fi mai bine să ne reîntoarcem la aer liber, Mariane?

   — Cel mai bine ar fi s-o facem, Robert, dar de acum suntem aici şi trebuie să ne finalizăm căutările în legătură cu comoara. În ceaţa asta nu ne pot vedea nici potrivnicii noştri aşa că avantajul acestora nu-i prea mare.

   — Da, dar ei cunosc locurile şi se pot orienta mai bine. Poate c-ar fi mai bine să ne retragem şi să revenim noaptea.

   În acel moment am auzit, foarte aproape de noi, un strigăt puternic. Imediat dup-aceea l-am auzit pe Maha mârâind. Am sărit în ceaţă în direcţia de unde venea strigătul şi-am dat peste Pongo, care îngenunchease la pământ şi ţinea strâns pe cineva jos. Lampa sa de buzunar era aprinsă, dar ceaţa era atât de densă încât n-am putut vedea pe cine imobilizase.

   De-abia când mi-am apropiat şi eu lampa de grup am remarcat că Pongo era pe cale să lege un chinez, în timp ce Maha îl ţinea în şah.

   — Chinez strecurat în spatele nostru Masser. Vrut înjunghie, Maha prins la el.

   Aşadar pe unul dintre potrivnici îl făcusem nevătămător. Acesta speram să ne spună câţi paznici mai erau şi unde era pitită comoara. Pongo îl apucă pe chinez de unul dintre braţe şi-l împinse în perete, unde nu putea fi găsit cu uşurinţă. Marian îl întrebă pe englezeşte:

   — Unde se găseşte comoara? Câţi oameni mai sunt în afară de tine în peşteră? Spune imediat sau te omor pe loc! Tu voiai oricum să ne ucizi!

   Pongo îngenunchease jos lângă chinez şi-i agită cuţitul în faţa ochilor.

   — Ei, mai durează mult? îl somă Marian pe chinez încăodată să vorbească.

   — Peştera cu comoara stă într-al doilea gang, bolborosi prizonierul. Numai încă un om este acolo.

   — Vreau să te cred. Dacă vom observa mai târziu c-ai minţit, o să te arunc în prăpastie ca să te mănânce şerpii.

   Chinezul tremura din toate încheieturile, dar nu mai spuse nici un cuvânt. Ceaţa nu se risipi ci din contra, deveni mai groasă. Trebuia să ne grăbim dacă voiam să obţinem ceva hotărâtor.

   Am găsit repede cel de-al doilea gang şi l-am trimis pe Maha înainte, după care venea Pongo. De-abia am parcurs zece metri când în urma mea se auzi un pocnet slab. Ne-am întors repede la stânga-mprejur... ei; şi mai departe n-am mai ştiut nimic.

 

 

   Când m-am deşteptat, mă aflam în peştera comorii. Cât timp am fost inconştient, după ce explodase bomba cu gaz, care ne-a făcut să ne pierdem cunoştinţa, nu puteam şti.

   Peştera avea aer curat. La lumina lămpii l-am recunoscut pe unul dintre chinezi care pe moment ne-ntoarse spatele şi privea pe tabla unei mese de lemn, care era singura piesă de mobilă din încăpere.

   Marian şi Pongo erau de asemenea treji. Degeaba l-am căutat din privire pe Maha. Să fi fost oare omorât?

   Chinezul se-ntoarse încet înspre noi. Nu era altul decât conducătorul chinezilor din mănăstire, cel care-i ceruse lui Marian carnetul cu notiţe al lui Solbre. Cum ajunsese el aici, mai ales că aparent nu ştia unde se găseşte peştera comorii?

   Cu-n zâmbet batjocoritor se uită la noi şi ne spuse în limba engleză:

   — Cred că v-aţi dat aşteptat, domnilor, să mă întâlniţi aici.

   Am descoperit peştera printr-o întâmplare şi-am alergat repede încoace, pentru a mi-o însuşi doar pentru mine. De- acum pot părăsi-n linişte ţara şi să mă-ntorc în patria mea ca un om bogat. După ce-mi voi pune comoara-n siguranţă mă voi reîntoarce să văd ce-au mai rămas din domnii Farrow şi Bertram şi cum au reuşit sau mai bine spus n-au reuşit ei să se salveze din gura şerpilor adunaţi în prăpastie. Amândoi paznicii comorii sunt de-acum la strămoşi. Într-o oră veţi fi şi voi alături de ei, ţinându-le tovărăşie, dacă... nu mă ajutaţi să dezleg enigma.

   Arătă înspre masă, unde era desfăşurată o hartă mare. Chinezul vorbise cu voce scăzută şi se aşează acum complet epuizat pe masă. În jurul capului purta un bandaj, iar pe pieptul dezgolit se citeau zgârieturi şi împunsături pe care le dobândise în lupta cu Fu Kang.

   Marian şi cu mine n-am răspuns nimic. Asta-l mânie la culme pe chinez. Ridică pumnul pentru a izbi-n masă, dar nu ajunse s-o facă întrucât îl apucă un acces de slăbiciune. Alunecă pe lângă masă, jos şi rămase acolo, pe jumătate leşinat. Când după un sfert de oră îşi mai revenise puţin, ne întrebă încăodată, dacă suntem dispuşi să-l ajutăm. În acest caz ne va elibera.

   — Pe un hoţ nu-l pot ajuta, veni aspru răspunsul de pe buzele prietenului meu.

   — Atunci va trebui să mori, împreună cu prietenul tău, răspunse chinezul şi vru