să-l tragă pe Pongo în faţă, întrucât îi stătea mai în apropiere, dar forţele sale nu au fost suficiente. Răsuflând din greu, căzu din nou grămadă la pământ.

   Pongo ar fi putut chiar aşa legat cum era c-o îmbrâncitură să-l facă nevătămător pe chinezul prăbuşit. No făcu însă. Acesta se ridică după o vreme, deplasându-se din nou la măsuţa unde privi o vreme, cu atenţie, harta desfăşurată acolo. Din când în când gemea şi-şi ducea mâna la piept. Noi zăceam legaţi într-un colţ al peşterii iar în faţa noastră era plasată intrarea în gang. În celălalt colţ stătea lada cu comori pe care-o mai văzusem odată în peştera lui Solbre din Kota Radja.

   Când am încercat să mă mişc puţin în direcţia lăzii am constatat cu bucurie că eram în posesia tuturor armelor mele. M-am străduit să fac cumva să-mi dezleg, sau cel puţin să-mi slăbesc legăturile, dar acestea rezistară tuturor încercărilor mele. Marian zăcea liniştiţi ca şi cum ar fi aşteptat ceva.

   Deodată chinezul izbucni în râs şi strigă plin de voioşie:

   — Acum nu mai am nevoie de ajutorul vostru, domnilor, întrucât am descoperit singur secretul. Aici se vorbeşte ceva de-a doua comoară. Ar fi fost păcat s-o las să-mi scape. Acum ştiu unde să caut.

   Chipul lui Marian deveni foarte serios dintr-odată. El îl întrebă dacă ştia foarte exact că e vorba de-o a doua comoară.

   — Bineînţeles, domnule Farrow, răspunse chinezul. O să intru în dată în posesia ei, cred că-i ascunsă în primul gang. Locul este însemnat pe hartă, care este foarte precisă-n acest sens.

   El îşi luă lampa şi se-ndreptă, ieşind din peşteră, deşi Marian îi strigă c-o mină foarte serioasă în urmă: opreşte-te, opreşte-te!

   — Repede Pongo! spuse Marian. Trebuie să-ncercăm să ne eliberăm repede. Despre cea de-a doua comoară nu cred nimic, cred mai degrabă că Solbre a depozitat explosiv acolo, pe care chinezul în lăcomia şi graba lui o să-l facă să detoneze.

   Marian se rostogoli înspre Pongo pentru ca uriaşul să poată apuca cu dinţii nodurile de la legături. Acesta îşi începu munca din răsputeri, dar legăturile nu se puteau roade sau slăbi atât de uşor. În cele din urmă treaba se produse şi-n câteva minute eram liberi cu toţii.

   — În primul gang! strigă Marian. Poate reuşim să- mpiedecăm nenorocirea.

   Nu mai aşteptă răspunsul nostru ci o zbughi, literalmente înainte. L-am urmat repede şi-am ajuns curând în peştera din care se ramificau trei ganguri. Aici, l-am găsit pe Maha stând liniştit pe pământ. I-am luminat ochii cu lămpile stabilind că nu era decât ameţit.

   Ceaţa se retrăsese. Marian a vrut să se năpustească înspre primul gang când o detunătură înfiorătoare se făcu auzită, care zgudui întreg muntele.

   — Repede spre ieşire! strigă Marian. Nu-l uita pe Maha, Pongo! Avertismentul său, veni însă prea târziu. O a doua detunătură îi urmă celei dintâi. Din toate părţile începură să cadă blocuri mari de piatră în peşteră şi ne loviră şi pe noi. Am reuşit însă să ne refugiem în cel de-al treilea gang, care a rămas întreg şi neatins.

   O a treia detunătură întrecu pe cele precedente. Peştera se prăbuşi în întregime. Acum stăteam prinşi în cel de-al treilea gang.

   Nori grei de praf ne-mpiedecau respiraţia, astfel încât a trebuit să înaintăm mai mult în gang.

   — Comoara e pierdută, fu de părere Marian. Presupun că şi peştera comorii s-a prăbuşit. Solbre a aranjat fireşte lucrurile în aşa fel încât şi-un eventual hoţ al comorii să fie distrus cu-acest prilej.

   — Dar cum vom ieşi noi iarăşi de-aici Mariane? am întrebat eu, pe drept, foarte îngrijorat.

   Marian nu-mi răspunse dar privi grav rămăşiţele peşterii. O cercetare a acestora o puteam întreprinde doar după ce norii de praf s-ar fi retras suficient de mult.

   Pentru a cruţa bateriile, ne-am stins lămpile timp de o jumătate de oră. După acest interval de timp ni le-am reaprins şi ne-am apropiat din nou de peştera prăbuşită. Din fericire molozul şi dărâmăturile nu ajungeau până la plafonul nou format, aşa că ne-am putut căţăra peste ele.

   Maha, care se redeşteptase din anestezie ne urmă, deşi încă nu-şi revenise complet.

   Când am ajuns la despicătura din stâncă, unde trebuia să dăm de ieşire, am încremenit de groază. Aceasta se prăbuşise. Am fi avut nevoie de foarte multe zile pentru a ne croi un nou drum. Pongo vru să se apuce imediat de lucru, dar Marian îl opri s-o facă.

   — Avem aer respirabil aici, spuse el. Înainte de-a primi aer curat ne vom înăbuşi! Va trebui să găsim şi să căutăm pe alte culoare, poate găsim unul care nu e prăbuşit.

   N-am putut ajunge nici la primul şi nici la al doilea gang, întrucât erau acoperite de restul de dărâmături. De aceea Pongo se târî îndărăt la locul unde voia el să-şi înceapă lucrul la început.

   Piatră de piatră, bucăţi de stâncă culese fură deplasate de uriaşul nostru şi îngrămădite deoparte.

   L-am ajutat cu-nfrigurare deşi ne dădeam seama de inutilitatea demersului nostru. După trei ore debarasasem doi metri de gang. Epuizat, am vrut să pun capăt lucrului, când Pongo îmi spuse:

   — Masser Bertram. Aici aer e mai bun. Gang nu este acoperit mai departe.

   Vorbele lui Pongo îmi redaseră speranţa şi-o nouă energie. Am început din nou să lucrez cu îndârjire fără a spune nici o vorbă.

   Din nou am lucrat vreo trei ore, după care Pongo îşi vârî mâna după dărâmături, fără a mai da de nici o rezistenţă.

   — Gangul este acum liber, massers! se bucură el şi începu să dea pietrele la o parte c-o dublă energie.

   A mai trebuit să trudim înc-o oră pentru a ieşi dintre dărâmături.

   Am putut respira în sfârşit aer proaspăt pe care l-am „înghiţit" cu nespusă lăcomie. Ne-am grăbit înspre ieşire. În timp ce-am trecut din nou peste grindă am lăsat lumina lămpii mele să cadă în fundul prăpastiei. Două corpuri neînsufleţite zăceau acolo şi peste ele mişunau de colo până colo şerpii. Priveliştea m-a impresionat profund. Ce uşor puteam fi noi aceia!

   — Nu te opri,