M-am grăbit cât am putut şi nu dură mult, am zărit în depărtare lumina zilei.

   Când am ieşit la lumină Pongo a mai trebuit să vină de hac la doi şerpi, care se iviseră din găurile lor. Stâncile erau străbătute de mult peşteri şi ganguri care păreau să aibă legătură cu prăpastia peste care trecusem.

   După ce ne-am reîntors să examinăm priveliştea ne-am dat seama că o coamă întreagă a muntelui se prăbuşise.

   Pentru a părăsi zona stâncilor a trebuit să întreprindem o coborâre foarte primejdioasă pentru că din cărarea care ne dusese sus nu mai rămăsese nici urmă.

   La picioarele stâncii care-l închipuia pe diavol am observat că figura tânjitoare a lui Satan dispăruse şi ea.

   Ne-am grăbit la vechea mănăstire unde am găsit totul neschimbat. Ce era de făcut cu prizonierii? Aceştia erau piraţi dar nu voiam să-i livrăm poliţiei întrucât nu eram detectivi şi nu era treaba noastră.

   Am hotărât să-i punem în libertate cu excepţia lui Fu Kang care ne minţise atât de mult. Aceştia au trebuit să promită că vor părăsi ţara cât mai repede posibil. Pe Fu Kang l-am lăsat închis în pivniţă, ne-am reîntors apoi la Padong-Padjang unde am semnat o declaraţie la poliţie. Poate că poliţia va reuşi cu ajutorul militarilor să intre în posesia comorii. Comisarul trimise imediat o patrulă a poliţiei la vechea mănăstire pentru a o cerceta şi-al lua în custodie pe „amicul" nostru Fu Kang.

   Am acceptat cu plăcere invitaţia comisarului la masă. Omul s-a bucurat sincer să „cunoască oameni atât de vestiţi".

   După masă ne povesti ceva ce-i stârnise în mod deosebit interesul în Palembang şi reuşi să ni-l redeştepte şi pe-al nostru în asemenea măsură încât am hotărât să întreprindem de îndată o călătorie într-acolo.

SFÂRŞIT

Volumul 256

PASAGERUL CLANDESTIN

   LA INSULELE CAPULUI VERDE

   — NU ESTE UN OM ĂLA CARE ÎNOATĂ ACOLO? îl

întrebă George, fiul căpitanului Farrow pe Petre, timonierul, care stătea lângă el în turnul submarinului arătând cu mâna în direcţia nord-vest.

   — Într-acolo se află insulele Capului Verde! I se zăreşte conturul ţărmului, deşi încă destul de neclar. Toată consideraţia, omul nostru pare să fie un înotător excelent. Să înoţi atât de departe nu-i o joacă!

   — Şi încă fără o barcă însoţitoare, îl susţinu Petre pe camaradul său. Totuşi îmi pare puţin ciudat ca cineva să aibă un astfel de hobby.

   Căpitanul Farrow, comandantul Dox-ului îl zărise şi el pe înotător şi-acum cârmi vasul înspre acesta, care de la depărtarea asta abia de se zărea ca un punctuleţ negru, deasupra apei.

   — Ce părere ai, tată? Ce crezi despre omul acesta? Se poate ca un om să înoate numai de plăcere atât de mult în larg? îl chestionă George pe tatăl său.

   — Cred mai degrabă că are un motiv serios pentru asta, răspunse Farrow grav. Poate că vrea să fugă de pe insulă.

   George îşi continuă firul gândurilor, spunând mai departe:

   — Vine dinspre Santiago. Poate c-a făptuit ceva acolo şi- acum îşi caută mai degrabă moartea-n valuri decât să lase să fie prins. Ce spui dacă l-am pescui din apă, tată?

   Căpitanul vedea lucrurile dintr-o altă perspectivă şi de

aceea replică:

   — Nu prea am chef să m-aţin prea mult în interiorul apelor ăstora spaniole, George. Fireşte că-l vom lua la bord, asta fie şi din pură solidaritate omenească.

   O să-l ducem înspre una din insulele limitrofe, rugându-l, la nevoie obligându-l să ne părăsească acolo.

   — Este un înotător grozav aşa că nu va fi cazul să acostăm, poate ajunge şi înot până la mal. Propun să-l întrebăm de unde vine şi cum se face c-a înotat atât de departe în largul mării. Asta în primul rând, apoi facem ce ne-am propus...

   George aprobă ideea tatălui său.

   — Ne va lămuri el asupra acestui lucru, n-am nici o îndoială. Poate că ne va da şi indicii suplimentare.

   — Nu prea pari să fi înţeles cum se cuvine semnificaţia vorbelor mele, George. Nu-mi pasă deloc ce ne va răspunde sau ce motive suplimentare va fi avut să înoate până aici. Îl luăm la bord dar ne descotorosim de el, cât se poate de repede.

   George nu dădu nici un răspuns, ci se adresă lui Petre acum:

   — Haide la proră Petre, să-l primim pe om cum se cuvine, poate îl ajutăm să iasă din apă.

   Petre, lunganul timonier, cel mai bun prieten al tânărului îşi urmă fără crâcnire odrasla.

   Înotătorul se afla acum la o depărtare de numai două sute de metri de submarin. Se putea recunoaşte uşor, c- avea părul negru şi-o barbă pe măsură şi-aceste caracteristici corporale îi şi stimulară tânărului fiu al căpitanului fantezia.

   — Barba asta trădează ceva! Nu eşti de aceeaşi părere, Petre? Tata, poate că are dreptate. Avem de-a face cu-n puşcăriaş care şi-a lăsat să-i crească barba-n temniţă. Nu m-ar mira să poarte hainele unui deţinut.

   Petre urmărise cu atenţie mişcările contorsionate ale înotătorului misterios.

   — Uite că se-ndepărtează, spuse el, se pare că nu ţine deloc să urce la bordul Dox-ului nostru. Ciudat, hm!

   — Să-l capturăm pur şi simplu şi să-l întrebăm din ce

motive a înotat pân-aici.

   — Păi, în ultima instanţă asta ar fi problema lui şi nu văd de ce l-am lua la rost, bombăni uriaşul timonier, gânditor. Dac-aş fi în locul lui şi cineva m-ar lua la rost, nu mi-ar conveni absolut deloc.

   Acest argument îl acceptă George mai uşor decât pe-al tatălui său, pe care-l considerase încărcat c-o oarecare autoritate paternă. În momentul următor însă braţul lui Petre se-ntinse, când acesta exclamă plin de surescitare:

   — Ia uită-te George, bestia de colo! Moartea-l paşte pe înotătorul nostru şi-i mai aproape decât crede el.

   Dox-ul se apropiase până la o sută de metri de înotător, care între timp îşi schimbase direcţia, luând-o de-a curmezişul către ţărmul insulei care mijea la orizont. Prin asta dădea de înţeles camarazilor de pe Dox că dorea să fie lăsat