Tunarul sări imediat peste bord, înotă spre Ando şi luă în primire pe unul din Englezi. Peste câteva minute cei doi aviatori, liberaţi de greoaiele lor costume de piele, se aflau întinşi pe puntea submarinului, şi Petre, împreună cu timonierul Plundow, încercau să-i readucă la viaţă, până să vină doctorul Bertram cu aparatul său de oxigen.

   Cu ajutorul acestuia, Bertram îi readuse la viaţă. Cei doi aviatori, ofiţeri foarte tineri, aveau o nemaipomenită rezistenţă şi putere de voinţă.

   Când deschiseră ochii, se uitară puţin în jur, apoi săriră în picioare, se îndreptară spre căpitanul Farrow şi se prezentară.

   Erau locotenenţi şi se numeau Higgins şi Hoilburn. Higgins, fiind cel mai in vârstă, crezu de cuviinţă să se justifice.

   — Domnule căpitan Farrow, ştiţi că orice Englez are datoria să vă aresteze, iar dacă întâlneşte submarinul d-voastră, trebuie să încerce să-l distrugă. Războiul împotriva d-voastră n-a încetat încă. Felul în care noi ofiţerii gândim personal despre d-voastră e altă chestiune.

   — Ştiu, domnilor, zise Farrow zâmbind, aşadar, acum trebuie să vă socotiţi drept prizonieri de război. În orice caz, nu am intenţia să vă privez multă vreme de libertate, totuşi, înainte de a vă elibera trebuie să fiu în siguranţă cu submarinul meu.

   — Asta se înţelege de la sine, domnule căpitan, aprobară cei doi ofiţeri. Dar trebuie să vă facem atent că pe crucişător se mai află un avion, care trebuie să pornească îndată. Deşi sigur că prăbuşirea noastră a fost observată.

   Farrow îşi îndreptă binoclul spre cele două coloane de fum cari se ridicau de pe distrugătorul englez şi de pe crucişător. Apoi dădu din cap şi luă binoclul de la ochi.

   — Da, s-a ridicat chiar acuma, zise el liniştit, aşadar, peste puţin timp va fi deasupra noastră. Camarazii d-voastră vă pot lua imediat cu dânşii, domnilor. Dar trebuie să cer ca să nu se arunce bombe până ce avionul vă va duce îndărăt pe crucişător. Pe urmă vânătoarea după mine poate să urmeze în linişte. Numai că, între timp, mă voi fi pus la adăpost.

   — Bine înţeles, domnule căpitan, vă dăm cuvântul de onoare că nu vom întreprinde nimic împotriva d-voastră. Dar, îmi daţi voie să vă întreb, cine ne-a salvat? Ajunsesem cu hidroavionul sub apă, zise locotenentul Higgins.

   — Cel mai nou tovarăş al meu, tânărul prinţ Ando, zise Farrow, arătând spre tânărul care se înclină uşor.

   — Ah; prinţul Ando? strigă Higgins mişcat, asta e foarte ciudat. Dar, înainte de toate, primiţi mulţumirile mele, prinţe!

   Păşi spre Ando, împreună cu Hoilburn şi cei doi Englezi îi strânseră mâna cu putere. Higgins se uită la el cercetător, ridică din umeri şi zise;

   — Niciodată n-am crezut ceva ce mi se spunea, căci la Singapore am auzit destul despre prinţul Ando. Unchiul d-voastră, prinţe, a făcut o reclamaţie împotriva d-voastră, cum că v-aţi fi ucis părintele ca să puneţi mâna pe putere. Deoarece însă am aflat în acelaşi timp, printr-un om de încredere, că unchiul d- voastră a luat puterea în mod foarte arbitrar, guvernul din Singapore a trimis crucişătorul şi distrugătorul ca să-i arate că nimeni nu poate să facă ce vrea atâta vreme cât Anglia deţine protectoratul statelor mici în aceste ape. Ştiţi cred că tatăl d- voastră s-a pus sub protecţia noastră, prinţe Ando? Vrem să cercetăm dacă acuzarea împotriva d-voastră se va dovedi adevărată, dar în acelaşi timp să dăm a înţelege unchiului d- voastră că numai atunci va putea domni când supuşii de până acum ai tatălui d-voastră vor accepta aceasta. Altfel Anglia ar fi nevoită, chiar pentru garantarea liniştii şi a siguranţei, să instituie un interregn asupra insulei până când situaţia se va limpezi.

   — Vă mulţumesc pentru aceste veşti, domnule locotenent, zise Ando. Am povestit deja domnului căpitan Farrow că sunt complet nevinovat. Tatăl meu a murit de muşcătura unui şarpe veninos.

Aveam intenţia să dovedesc minciuna unchiului meu şi să iau puterea, deoarece domnia mi se cuvine numai mie. Totuşi, mă bucur, dacă Anglia mă va susţine. Dacă o făceam singur, ar fi costat mult sânge.

   Se părea că Englezii sunt foarte încântaţi, văzând că se apropie al doilea aeroplan. Făcură semne repetate şi, după câteva curbe, aparatul ameriză lângă submarin.

   Higgins strigă celor doi ofiţeri ceea ce se întâmplase. Imediat aceştia îşi deteră cuvântul de onoare că nu vor arunca bombe asupra submarinului până când vor duce pe camarazii lor înapoi pe crucişător. Brike le aruncă o frânghie şi aparatul fu tras lângă submarin.

   Cei doi aviatori coborâră şi de pe flotorul stâng se urcară în submarin. Se prezentară lui Farrow: locotenenţii Moran şi Bryen şi- i mulţumiră pentru salvarea camarazilor lor.

   Când Farrow respinse politicos mulţumirile lor şi arătă drept salvator pe Ando, îi strânseră şi acestuia mâna cu putere, apoi locotenentul Bryen, cel mai în vârstă dintre cei patru ofiţeri, zise:

   — Higgins vă va fi povestit că suntem în drum spre insula prinţului Ando. De altfel avem ordin să arestăm pe prinţ până când acuzarea de paricid pe care o susţine unchiul său împotriva sa se va dovedi neîntemeiată. Dar asupra acestei chestiuni toată lumea are o singură părere: că prinţul Ando e nevinovat. Totuşi, trebuie să avem în vedere situaţia noastră ciudată şi să încheiem un armistiţiu. Poate ne mai vedem odată pe insula prinţului Ando, domnule căpitan Farrow?

   —  Asta se prea poate, zise Farrow zâmbind, dar întâlnirea noastră nu va putea să decurgă în mod oficial. Cât despre mine, m-aş bucura foarte mult dacă aş putea să salut vreodată, în particular, pe domnii adversarii mei.

   — Vă rog să credeţi, domnule căpitan, că şi noi ne-am bucura foarte mult, zise Bryen sincer. Corpului nostru ofiţeresc îi repugnă poruncii să distrugă vasul d-voastră. Acum să plecăm, domnule căpitan, cu dorinţa de a ne revedea în curând.

   Ofiţerii îşi luară rămas bun în mod foarte cordial şi se urcară în hidroavion.

   Abia atunci când submarinul se îndepărtase atât de