mult încât aeroplanul se vedea cu binoclul numai ca un punct, ofiţerii recunoscători se ridicară în aer; şi, înainte ca ei să se poată înapoia pe crucişător şi să dea raportul, submarinul ajunse în apropierea adăpostului său.

   Măreţul submarin trecea cu toată viteza prin apropierea numeroaselor insule, recifuri şi stânci. Drumul regulat de navigaţie pentru marile vapoare de pasageri care plecau în Australia era atât de departe încât submarinul cenuşiu nu putea fi descoperit nici cu lunetele cele mai puternice.

   În tot timpul acestei curse nebuneşti, prinţul Ando fusese foarte tăcut. Avea şi toate motivele, deoarece fusese stigmatizat drept paricid, era căutat, de autorităţile engleze şi acum se aflau pe drum chiar două vapoare de război engleze pentru a „ocroti" insula sa. Prinţul Ando fusese crescut la Singapore şi putea să ştie care era scopul final al acestei „ocrotiri".

   Farrow ar fi vrut bucuros să-l ajute. Dar acum, după ce se amestecase Anglia, era cu neputinţă s-o mai facă, deoarece aflase mai adineauri că el însuşi era un proscris.

   George îşi puse mâna pe braţul lui Ando.

   — Fii pe pace, Ando, zise el încet, — totul se va sfârşi cu bine. Te vom ajuta din toate puterile să recapeţi domnia.

   Ando zâmbi uşor.

   — Îţi mulţumesc, George, numai că o să fie foarte greu. Protecţia Angliei e poate şi mai primejdioasă decât vrăjmăşia unchiului meu şi a partizanilor săi. Dar voi şti să mă apăr.

   Căpitanul Farrow se uita mereu înapoi, prin binoclul său puternic. Distrugătorul englez putea să desfăşoare o viteză mult mai mare, de aceea submarinul ar fi trebuit să se scufunde, imediat ce l-ar zări.

   Totuşi, aviatorii englezi păreau că-şi întinseseră raportul mult şi bine, sau, comandantul crucişătorului era destul de înţelept, ca să se ocupe mai întâi de goeleta piraţilor. Putea să se bizuii şi pe faptul că va mai întâlni pe căpitanul Farrow pe insula prinţului Ando.

   Submarinul putu să-şi continue cursa deasupra apei, până când apăru din stânga vulcanul înalt şi pleşuv, spre lacul căruia ducea numai tunelul adânc de sub apă, a cărui intrare era păzită de o sepie albă. (Vezi broşura 2).

   Căpitanul Farrow mai cercetă odată cerul, cu puternicul său ochean, în partea de Vest, Dacă ar fi trecut deasupra craterului stins, aviatorii ar fi putut descoperi uşor submarinul, în lanţul vulcanic ce-i servea de adăpost. Aceasta era singura posibilitate să-i găsească ascunzătoarea; dar Farrow nu putu să observe vreun aeroplan şi dete comanda de scufundare.

   Apoi se duse cu George şi Ando în cabina de la proră, dete la o parte uşile de oţel şi puse în funcţiune reflectoarele.

   Submarinul se scufundase la treizeci de metri. La această adâncime, tunelul cel lung, care străbătea peretele craterului, ducea în lacul ce umplea interiorul său. Submarinul coti încet spre

nord şi porni spre peretele craterului.

   Farrow se retrăsese de atâtea ori cu submarinul său în acest adăpost încât timonierul Plundow cotea exact la locul potrivit.

   George văzu deschizătura grozavă a tunelului apărând în lumina puternică a reflectoarelor, pe care genialul prim-inginer al submarinului le construise aşa fel încât să străbată apa pe o mare întindere. El îşi îndreptă atenţia-i încordată spre marea crăpătură din dreapta intrării, în care locuia sepia cea albă. Dar monstrul nu se arăta.

   George observă altceva, în schimb. Nişte fire lungi, de diferite culori, jucau în lumina orbitoare a reflectoarelor. Păreau că trăiesc, deoarece câteodată dispăreau cu totul pentru că să reapară apoi în mai mare număr.

   Aceste fire se măreau necontenit. Pluteau la intrarea tunelului, iar atunci când submarinul intră în deschizătura acestuia, lui George i se păru că firele colorate devin tot mai numeroase.

   Aceste fire, care aveau aproape doi metri în lungime şi apăreau acum foarte late, se apropiară mult de geamurile de cristal ale submarinului şi acum George recunoscu îngrozit că era vorba de nişte şerpi mari, al căror trup turtit semăna cu nişte curele groase.

   Ando îl apucă de braţ şi zise încet şi grav:

   — Tata a murit de muşcătura unui şarpe ca aceştia. Taina noastră cea mare îi prezisese moartea. Tata căzu de pe poteca îngustă când ne întorceam acasă şi puţin în urmă îşi dădu sufletul.

   Căpitanul Farrow chemă numaidecât pe doctor, care veni peste câteva minute.

   — Ah, ce-mi văd ochii? strigă el deodată, — asta e cât se poate de interesant. E o specie rară de şerpi şi văd că sunt o mulţime neobişnuită şi încă ce specimene! Mi Se pare că nu am exemplare de mărimea asta în colecţia mea. Minunat, domnule căpitan, am să caut mai pe urmă să prind unul din aceşti şerpi.

   — N-ai decât să încerci, dragă doctore, mă tem însă că n-o să ai cum. Doar nu vei fi crezând că lacul vulcanic e plin de astfel de reptile veninoase! Şi aici, cum vrei să deschizi chepengul turnului?

   — Hm, ai dreptate, domnule căpitan, zise doctorul Bertram necăjit, — parcă se înmulţesc mereu. Şi nici gând să fugă dinaintea noastră, mai degrabă ne întâmpină. Foarte ciudat!

   — Mă tem că o să trebuiască să renunţăm Ia adăpostul nostru, oricât de rău mi-ar părea, urmă Farrow. N-ai putea să-mi explici de unde vine mulţimea asta de şerpi şi de ce pare că iese din tunel?

   — Domnule căpitan, ştiu la ce te gândeşti, zise doctorul, şi cred că aşa e. Am observat adesea în lacul vulcanic şerpi din aceştia şi am prins chiar câteva exemplare. Dar numai întâmplător. Sau că scobiturile şi crăpăturile din pereţii craterului erau pline de bestiile acestea, care îşi căutau hrana la adâncimi atât de mari încât nici nu le-am observat — asta e o posibilitate, şi cea mai probabilă, — sau că şerpii aceştia au pornit în migraţie din cine ştie ce pricină. S-au strecurat prin tunel în lacul vulcanic, nu le-a plăcut acolo şi acum se întorc înapoi. În orice caz, faptul că bestiile astea părăsesc lacul înseamnă pentru noi o primejdie. Mă gândesc la erupţia vechiului vulcan de pucioasă, în regiunea asta, scoarţa pământului e foarte subţire şi atunci e posibil ca şi acest vulcan