— Nu i-aş fi vândut nici aşa măcar o lămâie sau vreun peşte, adeveri Manuel.

   — Ce fel de meserie exercită? îl întrebă doctorul, pe care acest caz începu să-l intereseze cu-adevărat. Trebuia că trăia de pe urma a ceva!

   — Lopez n-a lucrat nicăieri dar poseda o grămadă de bani. De-aici şi bănuială că-i jefuia pe străini, reluă Manuel.

   Noi trebuie să ne câştigăm destul de greu pâinea aici. În schimb, Lopez dacă n-are treabă, se războieşte cu rechinii, care se rătăcesc pe-aici. Mai pescuieşte şi el dar pentru nevoile lui personale, nu ca să-şi câştige existenţa de pe urma asta.

   — Lopez nu-i născut pe meleagurile astea, îl completă Diaz. A venit încoace acum câţiva ani din Africa, după spusele lui. Nu prea am vorbit cu el.

   — Un om interesant, oricum, reluă doctorul, care se uită pe furiş la George pentru a-l vedea dacă e mulţumit sau nu cu informaţiile primite. Acesta-i făcu semn de încuviinţare.

   — Aşa, acum să ne preocupăm de căratul fructelor cumpărate, adăugă George.

   — Domnii sunt în călătorie de plăcere? se interesă politicos Manuel.

   — Străbatem cu iahtul nostru toate mările lumii, răspunse prevenitor şi amabil doctorul Bertram, pentru a nu stârni nemotivat bănuiala acestor oameni, printr-un răspuns evaziv. Acum vrem să-nconjurăm Africa şi-apoi să traversăm Atlantic. Ţelul nostru este America de Sud.

   Manuel care era gata oricând pentru o afacere, răspunse imediat.

   — Dacă domnii doresc o cină mai deosebită, se poate aranja. Avem peşte proaspăt încă viu. Câteva coşuri le putem vinde domnilor la un preţ convenabil.

   — Excelent, strigă bucuros doctorul Bertram. Cumpărăm bucuroşi şi peşte, mai ales dacă e proaspăt.

   Au negociat repede preţul şi, mai târziu, când cele două bărci de aluminiu s-au desprins de la mal, erau încărcate până la refuz cu fructe şi peşte.

   — A mers mai bine decât ne-am aşteptat, fu de părere căpitanul, pe drumul de întoarcere. Şi tu poţi fi mulţumit, George, întrucât ai putut afla tot ce te interesa în legătură cu înotătorul misterios.

   — Nu prea cred tot ce spun aceşti negustori, tată, răspunse George. Dacă ar fi comis cu-adevărat jafurile, tribunalul nu l-ar fi eliberat chiar atât de uşor. Pe de altă parte, dac-ar fu avut ceva pe conştiinţă, ar fi spălat de mult putina, n-ar fi rămas pe insulă.

   Căpitanul bombăni ceva, ca pentru sine, care putea însemna orice, o aprobare sau negare. După ce ambele bărci au ajuns lângă submarin, mărfurile au fost repede descărcate şi depozitate-n cală. A-nceput imediat prelucrarea peştelui. Toţi au început să lucreze cu hărnicie pentru a termina corvoada asta cât mai repede şi aş putea relua repede călătoria spre vest. Doctorul, ofiţerii Rindow, Brun, ca şi inginerul Hagen, se adunară în sala de mese a ofiţerilor, pentru a mânca peştele prăjit. Cu această ocazie a luat în discuţie „cazul Lopez".

   Doctorul ridică din nou problema, cum oameni nevinovaţi pot ajunge să fie bănuiţi de fapte reprobabile, doar pe baza bârfelor şi calomniei altora, când Petre intră, depunând pe masă un nou castron cu mâncare. Doctorul Bertram îşi întrerupse dizertaţia iar căpitanul întrebă:

   — Ce s-a întâmplat, Petre? Ai o figură de parcă ţi s-ar fi înecat corăbiile.

   — Sunt destul de mânios, raportă timonierul. Am rezervat anume pentru domnul căpitan un peşte frumos, pe care bucătarul i l-a pregătit şi pe când acesta a dispărut pentru un moment în sala de provizii, mai ia peştele de unde nu-i.

   Doctorul Bertram şi Hagen au început să râdă, dar cei doi ofiţeri făcură o figură foarte severă. Ei îşi cunoşteau oamenii prea bine şi nu-i creditau pe nici unul dintre oamenii lor de-o atare faptă. Totuşi fapta se produsese şi făptaşul sau făptaşii trebuiau găsiţi. Căpitanul ordonă de aceea:

   — Trimite-mi-l pe bucătar încoace, Petre, dacă şi-a

terminat treaba. A fost cineva în apropierea bucătăriei?

   Petre şovăi o clipă înainte de a răspunde, după care spuse vădit încurcat:

   — Jan Brike a văzut o umbră, care a alunecat de-a lungul gangului. Dar cred că tunarul urmărea ca de obicei o fantomă. Mai zicea că umbra era a unui om dezbrăcat.

   — Gol? întrebă râzând George.

   Petre dădu numai din cap. Camarazii izbucniră cu toţii în hohote de râs. Jan era un tunar excelent dar era apucat serios de morbul superstiţiei. Peste tot vedea numai stafii şi fantome, spirite rele şi bune. Lui nu-i prea reuşeau profeţiile şi nu avea aerul de a-l deranja prea des.

   — Dacă-l întâlneşti pe Brike, trimite-l încoace, spuse căpitanul, după ce se mai potoli atmosfera încinsă de veselie de adineauri. Mai întâi lasă-i timp să mănânce.

   Prea importantă nu e problema asta a peştelui care a prins aripi!

   De-abia după ce Petre părăsi sala de mese, Farrow continuă cu-o oarecare gravitate.

   — Nu ştiu ce l-a determinat pe vreunul din camarazii noştri de-ai juca un renghi lui Smulje, bucătarul nostru, cu peştele ăsta care-a dispărut. Poate dac-ar fi ştiut că ăsta mi- l rezervase mie nu şi-ar fi permis această glumă. Să sperăm că nu-i nimic serios.

   — Îmi cunosc oamenii, ca pe mine însumi, le luă Rindow apărarea oamenilor săi. Nu poate fi vorba decât de-o glumă nesărată ce-i drept, dat totuşi o glumă.

   — Poate că Smulje s-a înşelat totuşi şi nu s-a întâmplat asta de prima dată, luă cuvântul inginerul Hagen. Poate c-a împărţit peştele demult în porţii şi-a fost dat la masă. Poate că n-a vrut să recunoască faţă de Petre când a aflat cui era destinat acest exemplar şi-atunci a născocit la repezeală ceva.

   — Poate că ai dreptate, dragă Hagen şi-l vom convoca pe Smulje aici, poate că va recunoaşte până la urmă.

   Camarazii şi-au continuat masa înfulecând şi când, după un timp, o bătaie scurtă urmă în uşă, la solicitarea căpitanului de „intră", tunarul Jan Brike îşi făcu apariţia.

   Acesta făcu o mutră încurcată, luă poziţia de drepţi şi

întrebă:

   — Am venit la poruncă, domnule căpitan!

   — Intră Jan, continuă Farrow, care nu-şi putut reprima un surâs în colţul buzelor. Am auzit c-ai văzut o umbră, care