Ochii lui Jan Brike se plimbară nehotărâţi de colo-colo şi-n cele din urmă spuse nu fără opinteli:

   — Păi, domnule căpitan, asta cam aşa e! Tocmai treceam de coridorul care duce la bucătărie, când am văzut cum o umbră trece pe lângă mine. Era deschisă la culoare şi-aşa mi-am dat seama că omul e gol. A dispărut în direcţia magaziei unde se păstrează combustibilul.

   — Vrei să spui cu asta, îl iscodi mai departe căpitanul, cai văzut pe unul dintre marinari gol, adică dezbrăcat, rătăcind aşa pe coridor?

   Farrow îi tutuia sau li se adresa oamenilor săi cu prenumele de politeţe, după caz. Când era o chestiune de serviciu prefera uzanţele de politeţe.

   — Nu cred că vreunul dintre colegii mei să fi umblat gol prin interiorul vasului, mai degrabă am impresia c-a fost un străin.

   — O fantomă, aşadar! râse Hagen.

   — Păi. exclamă Brike.

   — Fantomele pot să umble dezbrăcate? întrebă doctorul.

   Jan Brike ridică numai din umeri când răspunse:

   — Mai ştiu eu, domnule doctor.

   — Ai însă o vedere bună, Jan, mai spuse şi căpitanul.

   — Hm, se mărgini să răspundă tunarul.

   — Şi cu toate acestea susţii c-a fost un om ce umbla gol?

   — Aşa mi s-a părut, adeveri încet Brike.

   — Şi cum umbla umbra asta?

   — Venea dinspre cambuză şi-a dispărut în direcţia magaziei de combustibil.

   — Foarte bine, Jan, îl concedie căpitanul pe marinarul său, cu-n gest al mâinii. Dacă tu spui asta, sunt gata s-o cred. Numai nu mai spune nimic camarazilor tăi.

   — La ordin, domnule căpitan, luă poziţia de drepţi tunarul, a cărui faţă radia de fericire la auzul spuselor lui Farrow.

  După ce omul părăsi sala de mese, căpitanul spuse grav:

  — În sala maşinilor se aţine unul dintre oamenii tăi, dezbrăcat sau pe jumătate îmbrăcat. N-ar fi posibil totuşi să fie unul dintre marinari?

  — Aşa pare la prima vedere, căzu de acord inginerul.

  — Mă gândesc de câtva timp, cine-ar putea fi, dar totuşi nu-mi dau seama.

  — Aşadar ai ajuns şi tu la părerea că unul dintre oamenii noştri umblă pe coridor dezbrăcat?

  — Păi dacă nu-i vorba de unul dintr-ai noştri, cine-ar putea fi?

  Din nou se auzi o bătaie în uşă. Bucătarul îşi făcu apariţia.

  — Petre mi-a povestit c-ai pregătit un peşte prăjit care a dispărut în mod misterios, începu căpitanul.

  — Aşa e, domnule căpitan. L-am pus deoparte la rugămintea lui Petre. Când m-am reîntors din cambuză (bucătăria de vapor) dispăruse, pur şi simplu. Îl pusesem în tigaie dar ia-l de unde nu-i! Cu aceasta, şi-o furculiţă cu care-mi propusesem să-ntorc peştele.

  — Fireşte, căzu de acord doctorul, cu mâinile goale nimeni n-ar fi putut lua peştele din tigaie. În felul ăsta se explică şi dispariţia furculiţei.

  — Ai văzut pe cineva sau ai auzit ceva suspect? vru să ştie căpitanul.

  — Nu, domnule căpitan, scutură Smulje din cap.

  — Cred că cineva şi-a permis o glumă. Voi încerca să aflu totuşi cine. Mulţumesc!

  Bucătarul părăsi sala de mese.

  — Plec de la presupunerea că Jean Brike nu s-a înşelat, spuse după o vreme gânditor doctorul. Dacă cineva a glumit totuşi, atunci probabil că n-o va mărturisi, dar nu şi-o va mai permite pe viitor.

  — Voi cerceta exact ce şi cum, reluă căpitanul. Asta nu- nseamnă că-l vi pedepsi pe făptaş, în caz de reuşită, totuşi...

  Căpitanul îşi întrerupse vorba la privirea cercetătoare pe care i-o aruncă George, ştiind ce dorea să spună tatăl său, dar încă se reţinea.

   Masa se terminase, aşa că Farrow însoţit de fiul său, trecu în sala echipajului, unde împărtăşi oamenilor săi incidentul cu peştele. Mirarea care se zugrăvise pe chipurile acestor oameni, era cea mai bună dovadă că printre aceştia, în nici un caz nu se putea găsi glumeţul năzdrăvan.

   Farrow părăsi cu fiul său dormitorul, foarte liniştiţi, de- acuma ştiind prea bine că de-abia de aici înainte, aceşti oameni vor face totul pentru a-l găsi pe făptaş, în caz că acesta făcea totuşi parte din rândurile lor.

   Căpitanul o luă spre sala maşinilor unde i se alătură Hagen, însoţit de George.

   Aici căpitanul trebui să-ntrebe în parte pe fiecare marinar, întrucât larma pricinuită de motoare nu-i permitea altfel.

   Fiecare dintre aceştia tăgădui pe rând c-ar avea ceva dea face cu nostima întâmplare.

   — Trebuie să-i cred pe aceşti oameni, spuse Farrow când se găsi din nou singur cu Hagen şi George pe coridor. Ciudat lucru, îşi mărturisi el însuşi, ceilalţi care-au mai rămas neîntrebaţi, oamenii de gardă şi telefonistul, cu greu să fi putut fi, întrucât nu şi-ar fi putut părăsi postul.

   — Bine c-am fost cu tine, tată, râse George, altfel ca şi cel mai tânăr, aş fi fost primul bănuit.

   — Poate nu din cauză că eşti cel mai tânăr, ci pentru că-ţi place să joci oricui câte-o farsă, zâmbi Hagen.

   — Mai există o posibilitate, şopti George ca pentru sine, în vreme ce se alătură grupului format din tatăl său, Hagen şi doctorul Bertram.

   — Şi care ar fi asta? întrebă de-ndată căpitanul.

   — Trebuie ca tocmai eu să-ţi spun asta, tată? Nu te-ai gândit singur la asta?

   — Eu? Nu ştiu despre ce vorbeşti, bombăni Farrow, dar se vedea pe chipul căpitanului că George nimerise pe-aproape cu vorba sa.

   — Chiar dacă te-ai gândit la ultima posibilitate, n-ai fi întrebat peste tot dacă unul dintre oamenii noştri este răspunzător de asta, tată? Ai făcut-o pentru a înlătura orice altă posibilitate.

   — Ei, vorbeşte pe şleau, fiule! îl încurajă căpitanul.

   — Un străin, un pasager clandestin, s-ar putea găsi la bordul Dox-ului nostru, continuă George.

   — Şi acum ar putea să se-ntâmple asta, fără ca unul dintre oamenii noştri că bage de seamă? întrebă Hagen.

   — Şi mai presus de asta, unde s-ar fi putut ascunde

acesta? adăugă doctorul.

  — Am ca şi tatăl meu, de altfel, o anume bănuială, în această privinţă.

  Inginerul Hagen şi doctorul Bertram erau acum numai ochi şi urechi.

  — Numai Lopez ar fi putut fi, înotătorul enigmatic! Acesta