— Pot să plec împreună cu Petre, între timp, să cercetez cei doi pereţi laterali ai vasului, tată?

   — Dacă crezi că vei avea mai mult succes afară, n-am nimic împotrivă, veni răspunsul. Mai întâi postează santinela lângă lucarna cu pricina.

   — La pupă nu mai e necesar, stabili George. Acolo voi cerceta eu mai întâi, împreună cu Petre. Şi va dura o vreme.

   — Presupui că s-ar putea aţine pe-acolo? întrebă căpitanul.

   — Da, întrucât la viteza pe care-o dezvoltă acum Dox-ul, nu se poate ţine prea mult pe lângă pereţii acestuia.

   Petre apăru lângă tânăr.

   — Să luăm şi-o frânghie, Petre. Poate că va trebui să mă laşi peste balustradă, pentru a-i căuta ascunzătoarea musafirului nostru. Vezi cum umbli cu ea, să nu te vadă tata. Nu cred că ne-ar da voie, îi spuse George prietenului său.

   Petre, care-i îndeplinea orice dorinţă protejatului său, dădu numai din cap şi dispăru zâmbind în direcţia magaziei. George se urcă în turn, îl salută pe omul de lângă cârmă printr-o strângere prietenească de mână şi-i împărtăşi că începuse căutările după omul lor, iarăşi.

   Din turn, tânărul sări cu-ndemânare pe punte. Mai întâi, privi cu atenţie în jur, de la pupă la proră, până la omul care făcea pe santinela la proră şi care tocmai urcase pentru a-şi lua postul în primire.

   Căpitanul voia să se asigure şi postase şi aici un om.

   Tânărul o luă înspre pupă, cercetând din nou harnaşamentul tunului, dar aşa cum se aşteptase, nu descoperi pe nimeni acolo. Se-ntoarse de-a lungul grilajului de fier al balustradei Dox-ului şi se aplecă într-un loc pe care-l crezu potrivit, mult peste bară. Privi cu atenţie valurile înalte provocate de mişcarea elicei.

   Era aproape imposibil ca un om să se aţină în imediata apropiere a acestuia.

   Înotătorul trebuia să se aţină mult lateral şi să se supună mai degrabă presiunii apei decât valurilor înspumate care erau produse artificial de mişcarea rotorului.

   Petre i se alătură curând aducând o funie destul de trainică, dar nu prea lungă, al cărui capăt îl şi aruncă peste bastingaj.

   După ce capătul frânghiei fu apucat de curentul puternic şi purtat de departe de valuri. Petre făcu o grimasă şi-i spuse prietenului său mai tânăr.

   — Aici nu poţi să te coborî, domnule George. Este absolut exclus ca aici să se poată ţine de perete un om.

   George, care fusese martor la manevră, îi dădu dreptate.

   — Văd şi eu asta prea bine, Petre!

IV

LOPEZ VORBEŞTE

   GEORGE CĂUTĂ MAI DEPARTE, de-a lungul bastingajului.

   — Aici lângă îmbucătura asta rotundă a peretelui, după pupă îmi pare că e poziţia cea mai liniştită, stabili el.

   — Şi de-aici barele de fier pentru cârmă, observă şi Petre, care-l însoţea de-aproape pe tânăr. De-aceasta dată ar fi putut să se surprindă intrusul, ţinând cont că presiunea apei e cea mai scăzută. Cred c-am găsit locul cel mai potrivit. Vrei să coborî acum, domnule George sau s-o fac eu, întrucât vreau să-mi recuperez cât mai repede revolverul, amintirea pioasă a tatălui meu?

   — Nu, Petre, lasă-mă pe mine. Mie mi-a venit primul ideea şi vreau s-o pun în practică.

   Petre ridică din umeri ca şi cum ar fi voit să spună „nu se ştie niciodată" dar nu-şi exprimă în vreun fel gândurile. În acelaşi moment răsună în spatele celor doi o voce adâncă:

   — Cruţaţi-vă efortul, domnilor. M-aţi descoperit doar, aşa că o să mă arăt singur.

   Cei doi se-ntoarseră pe călcâie. Dinspre tunul de la tribord apăru un alb bărbos, de-o constituţie zveltă, care ţinea în mână revolverul lui Petre, în mâna dreaptă şi căruia costumul şi lenjeria inginerului Hagen îi veneau ca turnate.

   Calm, îi dădu înapoi revolverul stăpânului său de drept, aşadar lui Petre, făcu o plecăciune scurtă şi spuse:

   — Mă numesc Lopez Aranga şi-aţi auzit destule despre mine pe mica insulă, unde aţi târguit peşte şi fructe. Depinde de dumneavoastră ce credeţi despre toate astea şi ce nu.

   George privi-n ochii negri ai omului din faţa sa şi-şi dădu seama ca şi Petre de altfel, că aveau în faţa ochilor un om cinstit. Un om cu astfel de ochi nu puteau jefui turiştii, aşa cum se vorbea despre el.

   Cuprins de avânt, tânărul îi întinse omului din faţa sa mâna, spunându-i co voce caldă.

   — Mă bucur nespus să te cunosc, în sfârşit, domnule. Mă numesc George Farrow şi sunt fiul căpitanului acestui vas. N-am crezut niciodată serios bârfa acestor bravi negustori de pe insulă. Înţeleg că pentru demnitatea dumitale ai ţinut să demontezi de unul singur toate bănuielile.

  Peste figura întunecată a omului din faţa lor apăru o geană de dezgheţ.

  —  Ai dreptate, domnule Farrow. Ar fi trebuit numai să indic vaporul pe care l-au luat călătorii pentru a ajunge dintr-o insulă în alta sau dintr-un port în altul, pentru a mă dezvinovăţi. Dar puteam prin asta să mă disculp definitiv? Cheamă-l, rogu-te pe tatăl dumitale, pentru a nu mai continua cercetările zadarnice înăuntru vasului.

  George îi strigă marinarului din turn, ca să-i dea de ştire tatălui său că Lopez s-a predat de bună voie. Nu mult timp dup-aceea, Farrow urmat de ofiţerii săi, de doctor şi inginerul Hagen apărură la punte şi-l înconjurară pe Lopez Aranga.

  Căpitanul îl salută pe pasagerul lor „clandestin" cu căldură, după ce-l examinase pe scurt şi pătrunzător, spunându-i zâmbind:

  — Ne-ai ţinut cu răsuflarea tăiată, domnule Lopez. Dar unde te-ai ascuns, după întâlnirea pe care ai avut-o cu rechinul?

  — Mi-am vândut casa de pe insulă, fără ca locuitorii din oraş să fi prins de veste, povesti Lopez Aranga. Banii i-am trimis în Mexic. Acolo trăieşte fratele meu şi la el vreau să ajung. Ştiu că toţi aceşti călători despre care se spune că i- am jefuit încă în acest an, vor să viziteze insula din nou. Le- am scris tuturor şi mi-au răspuns cu plăcere. După ce am scăpat de rechin, am ajuns în apropierea vasului dumneavoastră şi am profitat de ocazie să mă ţin de barele de fier