— Şi atunci aţi presupus, Mr. Watson, că noi am venit aici tot din aceeaşi pricină, adică să-l cunoaştem pe doctorul Thassa?

   Jurnalistul şovăi cu răspunsul. În cele din urmă se aplecă pe jumătate peste masă, şoptindu-ne:

   —  În apropierea oraşului Katmandu trebuie să se fi petrecut ceva şi doctorul Thassa nu e străin de toate astea, domnilor. Întâmplările sunt misterioase şi de aceea am crezut că vă vor stârni interesul.

   Îl urmăream cu privirea, ascultându-l pe micuţul reporter. Voia să ne-ndruge vreo poveste sau lucruri reale?

   Marian păru să aibă aceleaşi gânduri ca şi mine şi de aceea îi întrebă despre ce-i vorba. El nu auzise nimic despre vreo întâmplare misterioasă în apropierea Katmandului.

   —  Nu aşa tare, domnilor! Despre lucrurile astea nu îndrăzneşte să vorbească nici un om. Toţi cred că e vorba de ceva supranatural. N-aţi auzit nimic de „Spiritul Junglei"?

   — Domnule Watson, în loc să ne povesteşti tot ne pui întrebări. Întâi termină de relatat ce ştii dumneata. După aceea vei constata şi singur impresia şi interesul pe care l-ai stârnit asupră-ne.

   Watson se aplecă ceva mai în faţă, apropiindu-se de noi şi începu să istorisească cu glas scăzut.

   — Trei kilometri depărtare de Katmandu se găseşte o centură împădurită foarte deasă şi aici în ultimele săptămâni s-au petrecut mai multe atacuri înarmate. Poliţia a presupus la început că acolo îşi face veacul vreo bandă de tâlhari care în afară de sângele victimelor nu mai lăsau nici o urmă la locul faptei. Se stabili apoi că o fiinţă misterioasă i-a atacat pe călători şi i-a târât în adâncul pădurii. A fost pregătită o expediţie de căutare dar s-a dovedit un eşec, întrucât n-a găsit urmele celor atacaţi. Câteva zile mai târziu, din nou s-a petrecut un atac, s-au putut auzi de data asta strigătele de ajutor ale victimelor. Inspectorul Drings, de la poliţia locală a găsit o baltă de sânge şi câteva zdrenţe de haine dar de victima însăşi, nici urmă. Doctorul Thassa, care este văzut destul de frecvent în zonă, merge fără teamă acolo, deşi alţi oameni o evită. S-a născut astfel o oarecare bănuială că doctorul ar avea vreo legătură cu incidentele, dar nimeni n-a îndrăznit s-o exprime clar, întrucât se teme că acesta i-ar putea induce cine ştie ce boală.

   — De ce nu-l întreabă poliţia pe doctorul Thassa, ce cată el în zona aceea? întrebă la rându-i Marian.

   — L-au întrebat, domnule Farrow. Doctorul Thassa afirmă că umblă după diferite ierburi şi plante pe care le foloseşte la prepararea medicamentelor sale. Se pare că acestea cresc tocmai acolo. L-am observat eu însumi când, spre seară şi-a părăsit locuinţa şi-a luat-o spre regiunea aceea de proastă faimă. Îmi trebuia material pentru ziar, aşa că i-am luat-o pe urme. Dar era s-o cam păţesc! Doctorul Thassa a mers până-n fâşia de pădure amintită, a intrat în aceasta şi pe când voiam să-l urmăresc, am putut observa, din fericire la timp, un tigru de-o statură impozantă, care părea să facă de strajă la marginea pădurii. M-am întrebat imediat: de ce tigrul nu i-a făcut nimic doctorului Thassa?

   — Foarte simplu, interveni Marian. Un tigru atacă omul numai când este foarte flămând sau n-are altă ieşire, simţindu-se încolţit. Altfel, îl evită. Nu oricare tigru îl atacă pe orice om doar la vedere.

   — Poate că aveţi dreptate, domnule Farrow, dar eu am fost de altă părere. M-am ascuns într-un tufiş şi-am pândit reîntoarcerea doctorului. N-a mai reapărut însă. Să-l fi răpit şi pe acesta „spiritual junglei"? Să fi fost tigrul doctorului Thassa domesticit? Cam astea erau gândurile care-mi treceau prin cap şi seara târziu am decis să mă reîntorc acasă. Spre mirarea mea, a doua zi, l-am văzut Thassa vesel şi vioi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, din nou pe străzile oraşului.

   Marian reflectă câtva timp. Evident că ceva nu era în regulă cu doctorul Thassa. Dar dacă poliţia nu găsise de cuviinţă să întreprindă nimic, ce motiv am avea noi să intervenim?

   Poate că nu era nimic rău în toate astea. Dacă tigrul am fi intenţionat să-l atace cu adevărat, doctorul ar fi putut uşor, cu o „privire forţată", cum se spune în India şi înseamnă forţa hipnozei, să ţină animalul departe. În acest domeniu indienii n-au egal. Nu trebuia să ne gândim decât la fachiri şi demonstraţiile lor, care adesea nu sunt altceva decât sugestia în mase, tot una dintre ramurile hipnozei.

   De aceea Marian răspunse netulburat.

   — Dacă eşti de acord, Mr. Watson, vom face o vizită în noaptea asta spiritului sau stafiei junglei. Dacă-i vorba de un animal sălbatic, atunci graţie armelor noastre bune, îl vom doborî şi poliţia ne va fi recunoscătoare. Dacă, dimpotrivă, este un om, atunci nu poate fi decât un răufăcător, întrucât stafii nu există.

   — Perfect, domnule Farrow! O să-mi permiteţi dacă va fi să trăim o aventură s-o relatez în paginile ziarului meu?

   — Se-nţelege! Dar bazată pe fapte reale nu pe exagerări senzaţionale, râse Marian.

   Watson vru să răspundă ceva dar privirea îi fu atrasă de către ceva, spre şosea. Îl apucă de mână pe prietenul meu, arătând într-acolo.

   — Când vorbeşti de dracu, el bate deja la uşă! Uitaţi-l acolo pe doctorul Thassa, domnilor.

   Ne-am uitat în direcţia pe care-o arătase reporterul. Era vorba de un indian înalt şi trecut, un om în puterea vârstei. Un tip modern de savant. O barbă deasă neagră îi înconjura faţa iar ochii negri scânteiau ca şi cărbunii aprinşi. Nu neam putut da seama dacă a auzit şi a înţeles fiecare vorbă rostită despre el. Privirea îi era pătrunzătoare ca şi privirea unui şarpe.

   Calm, doctorul îşi reluă drumul, din toate părţile salutat cu teamă amestecată cu evlavie. După ce dispăru din raza privirilor noastre, Marian spuse:

   — Cred că doctorul e foarte înzestrat dar şi-a îndreptat talentele într-o direcţie greşită. Spuneai adineauri de experienţe, Mr. Watson, pe care le face doctorul Thassa. Ai văzut câteva dintre acestea?

   — De văzut din păcate