nu, domnule Farrow, dar am auzit multe despre ele. Doctorul poate face să apară rigiditatea cadaverică la un om, astfel încât toţi doctorii din lume să-l declare mort. Se mai spune că el poate reda apoi din nou capacitatea de mişcare pacienţilor săi, lipsindu-i însă de voinţă şi devenind instrumente docile în mâinile sale. Aceştia vor face tot ce li se ordonă.

   — Asta nu-i ceva neobişnuit şi nici nou! îl întrerupse Marian pe reporter. Lucrează sub hipnoză. Atâta tot. Am cunoscut un doctor care ordona pacienţilor aflaţi în tranşă să nu mai simtă nici o durere, deşi de boală nu se vindecaseră. Pe unul dintre aceştia l-am cunoscut prea bine şi după moartea doctorului său, a reînceput să simtă durerile bolii sale, de care a şi murit de altfel, de curând.

   — Poate că şi doctorul Thassa să aparţină aceluiaşi gen de savanţi, cu adevărat. Dar pentru experienţele sale se foloseşte de victime nefericite şi nu ştiu dacă cu consimţământul acestora, veni răspunsul reporterului.

   — M-am gândit şi eu la asta, Mr. Watson. Deocamdată, să părăsim tema asta de discuţie. Astă seară vom cerceta mai departe. Propun să ne reîntâlnim în afara oraşului la orele 21 fix, în zona vestică a acestuia.

   — Voi fi punctual la locul de întâlnire, promise Watson.

   — Dar ce se petrece acolo jos în stradă, Mariane? Oamenii aleargă şi parcă-i văd agitându-se, vorbind dezlânat între ei. N-ar fi mai bine să mergem să vedem despre ce este vorba?

   Ne-am apropiat de fereastră şi-am privit afară. Pe Watson nu l-am mai putut reţine şi acesta se grăbi să ajungă în stradă. Ziariştii trebuie să fie pretutindeni, în miezul evenimentelor. După câteva minute se reîntoarse şi ne strigă încă de la uşă.

   — A fost răpită fiica trimisului guvernului englez. Sau cel puţin a dispărut. Întreg oraşul Katmandu e pe picioare şi tatăl a promis o recompensă generoasă oricui îi va aduce înapoi fata.

   Watson se reaşeză pe unul din scaunele rămase libere şi ne zise:

   — Acum se va acutiza şi cazul doctorului Thassa. El o iubeşte pe englezoaică şi i-a făcut o propunere, care a fost respinsă energic de tatăl ei. Asta s-a întâmplat acum două zile şi iată că azi fata a dispărut. S-o fi răpit el, ce credeţi, domnilor?

   — Până acum, chiar nimic, observă Marian. Ar fi cel mai bine dacă ne-am pune la dispoziţia emisarului englez... Poate că aflăm cu ocazia asta împrejurările mai deosebite în care a dispărut tânăra fată.

   — Aşa aş proceda şi eu în locul dumneavoastră, domnilor şi de fapt, imediat. Din păcate, nu vă pot însoţi întrucât am încă o conferinţă de presă foarte importantă. Aşadar, la revedere, până deseară!

   Marian şi cu mine am mai zăbovit o vreme în cafenea. Camaradul meu rămase mai mult timp gânditor şi nu mai scoase nici o vorbă. În cele din urmă, l-am întrebat ce crede despre toată poveştile astea.

   — Da, Robert. Totul pare să vorbească împotriva doctorului Thassa, deşi ar putea foarte bine fi şi nevinovat. Impresia pe care o face e covârşitoare, ştie mai multe decât alţi oameni şi numai privirea lui spune multe.

   — Şi la ce te aştepţi de la vizita la emisarul englez, Mariane? Vrei s-o mai facem pe detectivii? Nu prea îmi e în fire, să ştii.

   — M-am gândit altfel, Robert. N-o să-l căutăm pe emisar. Prin reporterul nostru va ştii întreg oraşul că suntem aici. Şi

nu ne va uşor.

   — N-ar fi mai bine dacă am vizita acum, de îndată, pădurea? La lumina zilei, urmele le putem descoperi mai bine decât noaptea.

   Marian zise:

   — Asta şi vreau. Dar reporterul nu trebuie să ştie. De asta mi-am dat întâlnire cu el astă seară. O să-l înştiinţăm pe Pongo şi-o să pornim imediat.

   Pongo a rămas acasă. L-am informat numai să ne urmeze de la o anumită distanţă pentru a avea o mai bună acoperire.

   O oră mai târziu, părăsisem Katmandu şi-acum hălăduiam prin câmpie spre centura de junglă din afara oraşului. Pădurea părea liniştită şi paşnică, asta era impresia pe care ne-o făcu, de îndată ce ne apropiarăm. Nici un om nu putea presupune că ascundea vreun secret. Mai eram la o depărtare de vreo jumătate de kilometru de marginea pădurii de unde tocmai se strecurase un indian, care se uita temător în toate părţile.

   După ce acesta trecu de tufiş, îi sări în faţă un tigru mare şi aruncă pe indian la pământ. Totul se petrecu atât de repede încât noi n-am putut interveni în nici un fel. Eram încă la o depărtare de vreo 500 de metri. Tigrul nu-şi sfâşie imediat victima, ci-l târî în interiorul pădurii. Şi iarăşi pădurea arăta atât de paşnică şi liniştită în zare.

   — Să fi fost ăsta „Spiritul Junglei"? făcui eu îngrozit.

   — Aşa pare a fi, Robert, dar să ne grăbim, poate reuşim să-l salvăm pe indian. Poate că este un locuitor din Katmandu, care sub impresia marii sume de răscumpărare a emisarului englez a hotărât să-i caute acestuia fiica. Haide repede!

   Ne-am grăbit să alergăm spre tufişul des, de unde sărise tigrul adineaori. Am început să înaintăm mai cu prudenţă. Cu pistoalele pregătite pentru tras, ţinându-le în mână, am intrat în pădure. Tigrul trebuie să se fi îndepărtat destul de mult în interiorul pădurii, împreună cu victima sa, întrucât n- am auzit nici un zgomot.

   M-am uitat după Pongo dar nu l-am putut descoperi. Ştia să ne urmărească întotdeauna foarte discret şi-şi alegea locurile cele mai potrivite pentru mascare. Trebuia să intrăm mai adânc în junglă. Dinspre partea tigrului n-am găsit nici o urmă, oricât am căutat. Din păcate Pongo nu era printre noi, poate ar fi putut vedea mai mult.

   Pătrunseserăm vreo doi kilometrii în adâncimea pădurii şi voiam să-l întreb pe Marian dacă n-ar fi cazul să ne întoarcem când un zgomot ciudat dintr-un tufiş ne făcu să ciulim urechile. Imediat după aceea am auzit pufăitul tigrului.

   Am dispărut urgent în spatele a doi copaci uriaşi pentru a aştepta apariţia tigrului. Au trecut câteva secunde