— Ce înseamnă moartea câtorva fiinţe puse-n balanţă cu ceea ce va câştiga umanitatea? Eu îi dăruiesc nemurirea şi de aceea, domnilor, nu mă consider deloc un criminal. Cu animale, din păcate, nu pot face experienţe. Animalele n-au perfecţiunea genetică a omului, sunt doar nişte mamifere, dar omul este mai mult decât atât.

   Pe măsură ce înaintam în discuţii aveam impresia că doctorul Thassa ne privea tot mai mult ca pe nişte colegi de profesie.

   Aş fi preferat mai degrabă să ne lase-n pace, ca să putem discuta între noi diferitele posibilităţi de eliberare.

   — Dacă nu aţi fi perseverat să vă amestecaţi în lucrurile care nu vă privesc aţi fi putut fi cruţaţi de tot ce vi se va întâmpla, continuă netulburat doctorul Thassa. Orice progres necesită costuri şi vieţi omeneşti. Nu trebuie să fim nici meschini şi nici sentimentali şi trebuie să-i acordăm omului demnitatea cuvenită. Aşa vă cer dumneavoastră, domnilor, mai ales că sunteţi căliţi în atâtea aventuri

primejdioase.

   Am păstrat tăcerea. Ce puteam să mai spunem în plus?

   — Pentru puţinele vieţi pe care le sacrific pentru experienţele mele, milioane de oameni vor putea mai târziu trăi veşnic.

   Cu asta, doctorul Thassa îşi consideră încheiată dizertaţia şi se pregăti să părăsească încăperea. Marian intenţionă pentru o clipă să-l recheme, vedeam c-ar fu vrut să-i pună o întrebare, dar mai apoi se răzgândi, aşa că doctorul dispăru.

   După ce-am fost lăsaţi singuri, Marian îmi şopti:

   — Doctorul Thassa e nebun, Robert! Să sperăm că apare repede Pongo, altfel vom ajunge într-o situaţie tare neplăcută.

   — N-am putea oare să ne eliberăm singuri?

   — Dacă nu apare Pongo, îmi mai pun nădejdea numai în experienţele doctorului, Robert. Poate că vom găsi cu ocazia asta vreo posibilitate favorabilă de evadare. Va trebui să admitem că sunt interesante şi mai valoroase, mai degrabă, decât să le respingem şi să le condamnăm. În orice caz sper să câştigăm timp prin asta şi asta-i lucrul principal!

   — Mr. Watson ne va căuta şi el, Mariane, dacă la timpul cuvenit nu vom fi la locul de întâlnire. Poate va presupune c-am plecat de unii singuri în pădure şi ne va urma.

   — Ce poate că facă el singur, Robert?

   Între timp m-am străduit să-mi slăbesc legăturile dar Marian avusese dreptate. Erau atât de măiestrit făcute încât orice încercare de eliberare n-avea alţi sorţi de izbândă decât că tăiau mai mult în piele şi provocau noi dureri şi suferinţe. Mi-am dat seama că nu ne vom putea elibera singuri.

   După ce trecu o oră, doctorul Thassa s-a înapoiat în încăpere.

   — Acum puteţi asista la experimentele mele, domnilor. Dar trebuie să-mi iau pentru început câteva măsuri de siguranţă. O injecţie vă va paraliza corpurile, lăsându-vă neatinse facultăţile mintale, aşa încât veţi putea auzi şi vedea totul. Vă voi putea elibera astfel de povara legăturilor. Acţiunea serului ca dura numai două ore, după care veţi ajunge din nou în deplinătatea forţelor fizice. Dar

până atunci vă voi fi legat din nou.

   Am privit repede-n jur spre Marian, care-mi făcuse semn. Am înţeles imediat despre ce-i vorba.

   Doctorul Thassa îi dezvelise mai întâi braţul lui Marian şi-i pregăti mâna pentru injecţie. Când voi să-nţepe sau chiar înţepă, Marian îţi retrase brusc braţul. Doctorul Thassa zâmbi compătimitor.

   — O mică înţepătură care-i enervează pe marii aventurieri! A durut puţin, ce-i drept, dar va trece în curând. Ei, totu-i în ordine?

   Doctorul îşi scoase prevăzător acul seringii din vena lui Marian şi se-ndreptă înspre mine, pentru a-mi aplica acelaşi tratament. Dar şi eu am tresărit brusc sub înţepătura acului, ceea ce avu darul să-l scoată din sărite pe doctorul Thassa.

   Un simţământ plăcut mă înmuie acum şi simţi cum muşchii mi se destinseră. Mi se păru treptat că nu am nici o greutate, ca şi când aş fi fost lipsit de corp. Creierul meu păru să-mi rămână singurul „eu".

   Doctorul Thassa urmări efectul injecţiilor, dădu numai din cap, ne eliberă de legături şi ne transportă, mai întâi pe Marian şi-apoi pe mine, afară din pivniţă.

   Sus, am fost plasaţi în câte un fotoliu comod, într-o încăpere care primea o lumină filtrată prin ferestre de afară.

   Nu-mi puteam întoarce capul spre Marian, care stătea în stânga mea. Ochii mei, încremeniţi, erau îndreptaţi spre o masă mare pe care stăteau mai multe aparate şi retorte. Doctorul îşi făcu de lucru cu această aparatură, descoperi mai multe vase din instrumentarul său de sticlă şi spuse:

   — Ceea ce vedeţi acum, este o inimă de om plutind în lichidul acesta. Voi face să treacă un curent electric prin ea, inima e încă vie. Arterele sunt bine legate, circulaţia sanguină este limitată la minimum. Inima nu mai are corpul pe care să-l menţină în funcţiune dar bate regulat ca şi cum încă ar dispune de acel corp. Un dispozitiv din mecanism de ceasornic, care menţine bătăile inimii la intervale regulate, e tot ce e necesar aici.

   Marian şi cu mine priveam uimiţi măiestria asta artistică.

   — Inima a bătut acum vreo 14 zile în pieptul unui tânăr indian, care mi-a adus „Spiritul Junglei" adică tigrul pe care l-aţi ucis.

   Atât de calm, despre astfel de lucruri, nu putea vorbi decât unul care-şi pierduse minţile, asta ne era din ce în ce mai clar.

   Omul era mai periculos decât un asasin obişnuit, care-şi lasă să moară imediat victimele.

   — Uitaţi-vă, domnilor, spre cutiile de pe masă, cutiile

astea de lemn, asemănătoare unor pendule. Astea conţin unele dintre cele mai fine lucrări ale mele. Veţi vedea corpul unui om într-o cutie ca asta, menţinut în viaţă doar atât cât şi cum voi decide eu. Cutia este similară unui frigider şi asigură o temperatură joasă, necesară pentru păstrarea şi conservarea celulelor corpului. Pentru ca să nu îngheţe şi pentru a menţine buna funcţionare a organelor, corpul este îmbălsămat cam în acelaşi mod în care egiptenii îmbălsămau mumiile. Gândiţi-vă numai: în afara

temperaturii scăzute, dar nu într-atât încât să