Noaptea aceea nu o voi uita niciodată. Ud până la pielJ culcat în fundul bărcii, scoţând ca prin vis apa cu o gamelă zvârlind-o peste bord, vedeam uneori înaintând spre noi d: întuneric o matahală uriaşă, înaltă cât casa. Apropiindu-se, j vedeam cum palpită şi se clatină, luminată parcă pe dinăui tru de o lumină fosforescentă; şovăia câteva clipe şi apoi în pea să sfârâie metalic gata să se prăvălească. Ajunsesem chiaf sub pântecul ei şi, privind-o din fundul bărcii, mi se părea dl privesc o colină de aur verde. Îmi spuneam: de data asta, nu mai scăpăm! Şi închideam ochii. Simţeam cum se zguduie barca parcă împinsă pe dedesubt, apoi ne simţeam ridicaţi şi, când deschideam ochii, ne aflam printre spumă şi aur, încoil juraţi de prăpăstii, şi, câteva clipe în urmă, auzeam trosni (tm) catargul, şi noi cădeam în gol, ţinându-ne cu amândouă ml nile de banchete.

  Îmi era frică, şi totuşi nu mă simţeam paralizat. Cu un al mai înainte, când ne aflam în Delta Dunării şi, sleiţi de arşijl şi de vâslit, ne zvârliserăm toţi în apa caldă, stătută, a unifl canal, am simţit cum mi se împiedică picioarele în ierburi trupul parcă s-a îngreunat deodată şi-am început să mă sctl fund, lent, fără spasme, dar iremediabil. Cei care se întorses„ ră în barcă m-au văzut, dar credeau că mă prefac, şi s-au mul ţumit să-mi admire arta cu care simulez un înec. M-a scăp” în ultimul moment un prieten, înotând în apă, sub mine, şi împingându-mă la suprafaţă. De data aceasta însă, frica de înec nu mă paralizase. Simţeam că eram părăsiţi în voia scm ţii, fără nici un sprijin, de nicăieri. Neputinţa absolută, caii într-un anumit fel mă împăca, îmi dădea o linişte strani” Pentru că nu se mai putea face nimic, aveam un sentiment dţ letă disponibilitate. Voinţa, inteligenţa, toate facultăţile fletesti erau pentru prima oară libere, nu se mai încordau -U vederea unui scop imediat de atins.

  Puleerele continuau să despice întunericul, dezvăluin-j _ne când prăpăstiile în care ne aflam, când crestele bătute vifor ale talazurilor care ne săltau mugind. Priveam unevfrful catargului şi mi se părea că e luminat şi el de ace-j fosforescenţă stranie a valurilor. Îl auzeam şuierând, parcă ar fi fost o pasăre uriaşă. Apoi, după miezul nopţii, furtuna s-a depărtat, dar marea a continuat să fiarbă şi să se zbată. Când s-a luminat de ziuă, ne-am văzut înconjuraţi de enorme valuri vinete-cărunte, dar acum ne obişnuisem cu ele. Bătea încă destul de tare vântul, şi asta era nădejdea noastră. Hotă-râsem să ne odihnim câteva ceasuri, doi dintre noi făcând de strajă, pe rând, apoi să întindem pânzele şi să ne îndreptăm spre ţărm. Nu vedeam ţărmul, dar busola ştia să ni-l arate. Cu cât se lumina de ziuă, cu atât ne dădeam mai bine seama de dezastru. O parte din bagaje căzuseră în mare, restul se răs-pândiseră în fundul bărcii, împreună cu cărţile, aparatele de fotografiat şi pepenii. În butoiaş mai rămăsese foarte puţină apă, tulbure şi caldă. Eram sleiţi de nesomn şi oboseală, dar fericiţi, şi mai ales mândri că trecuserăm printr-o asemenea încercare.

  Aveam dreptul să fim mândri, deşi nu avusesem nici un merit că scăpasem. Când, după o săptămână, am ajuns la Constanţa, am aflat că în acea noapte de furtună se scufundaseră multe bărci de pescari. Noi scăpaserăm pentru că ne lăsase-răm duşi de barcă. Tot la Constanţa, am aflat că Comandamentul Taberei Cercetăşeşti de la Mamaia, unde eram aşteptaţi de câteva zile, fusese atât de neliniştit, încât trimisese un avion de la baza navală care ne căutase în acea dimineaţă pe tot litoralul.

  Apucasem să ne odihnim pe rând, câteva ceasuri, când, deodată, pe la două, o trâmbă de vânt plecă brusc catargul şi-l ^pse, aproape răsturnând barca. Speranţa noastră să ajungem în seara aceea la ţărm se spulberase. Marea se potolise, ar simţeam cum ne duce curentul spre răsărit, mai puţin re-

  3! Ca viJelia de cu seară'dar tot atât de siSur' Ne-am hotărât na să vâslim. Am pus cârma şi vâsleam pe rând, câte patru Ceas, în timp ce ceilalţi patru se odihneau. Mai rămăseseră

  96 MANSARDA câteva bucăţi de zahăr şi, cu economie, le împărţeam împrel ună cu feliile de pepene.

  După vreo câteva ceasuri, am început să zărim munţii măi runţi ai Dobrogei. Dar curentul era-puternic, şi noi obosiţi J înaintam anevoie. Se, înnoptase şi vâsleam ca în vis, fără şi vorbim, cu ochii pe jumătate închişi. Ca să prind puteri, ml închipuiam la noi acasă, în grădină sau în mansardă. Încej cam să-mi amintesc titlurile cărţilor pe care încă nu le cita sem, încercam să mă bucur că mă aşteaptă acolo, în mansan da încinsă ca un cuptor.

  Trecuse de miezul nopţii şi noi vâsleam mereu, tot mal sleiţi, dar cel puţin ne mângâiam cu gândul că nu ne poartl curentul înapoi. Pe la trei dimineaţa, ni s-a părut că vedem m faţa noastră, nu prea departe, o fâşie neagră, fără valuri. Am prins curaj. Credeam că e un banc de nisip şi ne propunea (tm) să ridicăm barca şi să ne odihnim până dimineaţa. Curânna barca s-a împotmolit în nisip. Câţiva au sărit să vadă cât e de mare bancul. Apoi au început să chiuie de bucurie. AjunsJ serăm. Ne aflam pe plajă. Ce crezuserăm noi că erau munţii atât de depărtaţi ai Dobrogei erau aceste coline de lut şi de nisip care se întindeau la câteva sute de metri în interior.

  Am tras barca pe ţărm, am scos cortul şi am vrut să-l instalăm. Dar unul dintre noi a alunecat şi, doborât de oboseală şi somn, nu s-a mai ridicat, ci a adormit acolo, îmbrăcat. În clipa următoare, l-am imitat cu toţii. Ne-am băgat doar pe jumătate sub cort şi ne-am culcat de-a dreptul