A doua zi după-amiază, ne-au trezit nişte pescari. Zăriserî o barcă ridicată pe mal. Strigaseră şi nu răspunsese nimeri Veniseră să vadă ce se întâmplase. Satul de pescari era la vrei câţiva kilometri. Am izbutit să vâslim până acolo şi am mâncsl ca nişte lupi flămânzi. Printr-un căruţaş care se ducea la Meci gidia, l-am anunţat telegrafic pe şeful Taberei, la Mamaia, <M suntem în viaţă. Când, o săptămână în urmă, înzdrăveniţi, ara de soare, intram în Mamaia, vâslind ca nişte adevăraţi marinari, am fost primiţi cu urale de întreaga Tabără.

  De abia mai târziu am început să ne dăm seama de urmările aventurii noastre. Câţiva dintre noi s-au ales cu o fobtf a apei şi n-au mai vrut de atunci să se scalde în mare. În căzut meu, atracţia pe care o avusesem de copil faţă de trăsnete Ş1 rtună s-a transformat într-o panică iraţională, de care nu

  — Am vindecat decât târziu. Mi-am dat seama cât era de iraţio-

  1ă când, în toamna aceea, la Teatrul Naţional, n-am mai pumt suporta furtuna din Regele Lear şi a trebuit să ies din sală.

  Doctorul pe care l-am consultat atunci mi-a spus că e doar conednta „unui şoc nervos”, care va trece cu timpul. Dar n-a trecut aşa de repede, şi îmi amintesc că la Londra, în 1940, mă sjmteam mai liniştit în timpul bombardamentelor decât când se pregătea de furtună.

  Mai interesantă mi s-a părut interpretarea unui psihanalist din Ziirich, dr. Bănziger, căruia, prin 1950, îi povestisem păţania mea. După el, se întâmplase acest lucru: atunci, pe măre, fusesem pe deplin conştient de primejdia de a ne îneca şi de aceea am rămas cu o fobie a apei; dar nu „realizasem” cealaltă primejdie, de a fi trăsniţi, şi teama aceasta fusese refulată în inconştient; de aceea nu putea fi controlată prin argumente raţionale, nici subjugată prin voinţă.

  În orice caz, aventura noastră pe mare ne-a înălţat considerabil în ochii camarazilor de liceu şi de cercetăşie. N-am îndrăznit să povestesc acasă primejdia prin care trecusem, dar făceam la răstimpuri aluzii la o teribilă furtună care mă învăţase să nu-mi fie frică de moarte. Experienţa era prea dramatică pentru a nu o folosi ca pretext literar. În anul următor, am scris o schiţă intitulată Răsărit pe nare. Am publicat-o, prin 1927, în „Est-Vest”, revista pe care am scos-o împreună cu Radu Capriel şi Ion Anestin, şi care a încetat după al doilea număr, când Capriel, căsătorindu-se, n-a mai putut-o subvenţiona. Povesteam întocmai aventura noastră şi, citind-o, toţi cei care luaseră parte m-au asigurat că retrăiseră, de la un ca-păt la altul, furtuna din noaptea aceea. Dar era vorba, în nuvelă, de o barcă mult mai mică, în care se aventuraseră doi prieteni. Povestitorul rămăsese la cârmă, iar prietenul său se afla la proră. Când s-a potolit furtuna şi se lumina de ziuă, povestitorul îşi dă deodată seama că e singur, că probabil, fusese singur toată noaptea, că vorbise tot timpul cu o umbră, cu Urnbra pe care o crezuse c-o zăreşte, neclintită, la celălalt ca-P*t al bărcii.

  În toamna aceea, a anului 1924, începând clasa a VlII-a, ă simţeam deja student. Câţiva dintre prietenii mei – Haig Acterian, Petre Viforeanu, Vojen – dăduseră examenul de <M sa a VUI-a în timpul verii şi erau acum înscrişi la Univers} tate. Îmi povesteau despre cursurile lui Nicolae Iorga şi sile Pârvan şi erau entuziasmaţi de prelegerile unui târl profesor de logică şi metafizică, Kae Ionescu, de numele J ruia auzeam atunci pentru întâia dată. Eram hotărât să sn diez filosofia şi filologia clasică şi începeam să mă pregătea-citind tot mai multă filosofie.

  Continuam însă să scriu şi să public pe unde puteam. Îl mai colaboram la „Ziarul ştiinţelor populare”, dar îmi api reau articole în „Orizontul”, „Foaia tinerimii”, „UniverJ literar”, „Lumea”. Scriam mai ales articole de istoria reliJ ilor, orientalistică şi alchimie. Arareori colaborarea îmi ers retribuită. Într-o zi, m-am prezentat lui Emil Cerbu, redacto-rul-şef al „Orizontului”, să văd dacă n-aş putea câştiga cel bani prin traduceri. Emil Cerbu – care-mi publicase multe articole şi traduceri, gratis, şi se convinsese că ştiu să scriu-mi-a propus să traduc din tot felul de magazine germane, fraj ceze şi italiene articole scurte pentru „Orizontul” şi „Oglina lumii”. Pentru 100 de pagini de manuscris, îmi oferea 1 fl de lei. Nu era mult, dar tot îmi puteam cumpăra 10-l5 căa cu banii aceia, şi am acceptat. O dată pe lună, mă prezentam cu manuscrisul. Em. Cerbu citea titlurile articolelor, număra cu atenţie foile şi semna un bon cu care, prezentându-mă la casă, primeam 1000 de lei. Îmi amintesc că a făcut o dată o remarcă răutăcioasă că scriu prea lăbărţat, cu prea puţine râa duri pe pagină. Am roşit până la urechi şi mi-am făgăduit! Mă răzbun. Într-adevăr, în luna următoare, i-am dus 100 de pagini scrise cât putusem mai mărunt, îndesând în ele texte care ar fi cerut aproape 200 de pagini. Dar nu cred că Em Cerbu a înţeles că era vorba de o răzbunare.

  Evident, neglijam şcoala şi mai pe faţă ca în trecut. Dar pentru că publicasem în revista liceului, „Vlăstarul”, o seanj de articole erudite, pentru că, mai ales, publicasem un articj despre N. Iorga care-i plăcuse marelui savant şi-i impresii naşe pe toţi profesorii, mă bucuram de un anumit prestigiul mi se treceau cu vederea lipsurile. Banciu nu uita să-mi 4 amintească de câte ori nu ştiam să rezolv vreo problemă dacă nu mă hotărăsc să învăţ serios, mă va lăsa corigent. N4 puteam crede. Mi se părea că am acum câţiva aliaţi în cancf laria profesorilor. În afară de profesorii de latină şi român* mai iera Alexandru Claudian, tânărul profesor de filosofie, care, utea spune, mă „descoperise” în urma unui extemporal. „ * lasă a Vil-a, după câteva lecţii, ne-a cerut să scriem despre nortanţa clasicismului greco-latin pentru educaţia omului ' dernCând, în săptămâna următoare, a intrat în clasă cu ui (je caiete sub braţ, s-a îndreptat spre