catedră şi a înbat: „Cine e domnul Eliade?„ M-am ridicat, îmbujorat. S-a tat la mine lung şi a zâmbit. „Bănuiam că eşti dumneata, mi_a spus. Ai scris o lucrare excelentă. Dacă ai bunătatea, rezum-o şi pentru colegii dumitale.”

  Evident, rezumatul meu oral a fost mult mai slab decât textul scris. Nu mă aşteptam la acest extemporal şi n-am ştiut cum să-mi organizez expunerea. Unul din colegi mi-a spus la sfârşitul orei: „Păi cam aşa am scris şi eu. Pe mine de ce nu m-a lăudat?”

  Adesea, îl întovărăşeam pe Claudian spre casă. Mi-a spus o dată că a ghicit de cum m-a văzut că am o inteligenţă deosebită. După conformaţia frunţii, a precizat. Era prieten şi mare admirator al lui H. Sanielevici, şi simpatia lui pentru mine a crescut şi mai mult când a aflat că-i citisem toate cărţile. „Publică acum, curând, marea lui operă de antropologie, mi-a spus. Este genială. E prima contribuţie românească la ştiinţa universală.”

  Prietenia pe care mi-o arăta Alexandru Claudian mă asigurase că, în cele din urmă, până şi profesorii de liceu sunt siliţi să recunoască meritele unui elev, chiar dacă nu e premiant. Nu puteam bănui cât de amar mă înşelasem. Dar trăiam o perioadă de euforie. Învăţasem englezeşte ca să-l pot citi pe Frazer, cumpărasem tot mai multe cărţi de istoria religiilor şi orientalism, instalasem o nouă bibliotecă în mansardă. Cămăruţa mea de lucru începuse să semene acum cu cabinetul unui erudit din alte vremi. Adunasem peste o mie de volume Şi, alături de colecţiile de reviste, pe care le ţineam pe unde puteam – pe podea, pe sub pat, peste lădiţa cu manuscrise – se rrtai aflau în odăiţă insectarele, ierbarele, colecţia mea de mineralogie, un rest din laborator, iar pe pereţi planşe pe Care c°piasem hieroglife şi basoreliefuri egiptene. Curând, a trebuit să scot patul şi să-l strămut în odăiţa alăturată, iar în anu studenţiei am început să instalez rafturi şi acolo. Când, Prin 1927, Nae Ionescu a venit o dată să mă vadă, a rămas fascinat: „Ce odaie minunată, făcută anume ca să înveţi!” exclamat el, subliniind cuvintele „să înveţi”.

  „învăţam” cu o furie care creştea necontenit, dar nu înva ţam pentru şcoală. Îl descoperisem mai demult pe Iorga şl admiram îndeosebi pentru poligrafia lui. Visam să pot scj şi eu, dacă nu multele sute de volume pe care ştiam că le scm şese Iorga, cel puţin o sută de volume. Unele din ele le şi aveai în minte. Făcusem chiar o listă, şi în capul listei se afla Ro; n” nul adolescentului miop, primul volum dintr-o serie compacB de romane al căror titlu general era Dacia felix. Romanul ur. Mător trebuia să oglindească viaţa de student, iar al treilea i petrecea într-o bărbierie.

  Dar lista aceea cuprindea mai ales cărţi de eseuri, filosofi şi istoria culturii. Pentru că descoperisem de curând orfisma şi teoriile lui Vittorio Macchioro, visam o carte masivă I două volume, Originile Europei (am îndrăznit chiar s-o anuil mai târziu, într-un articol din „Adevărul literar”, despre Hi raclit şi orfism.) îmi aduc, de asemenea, aminte despre o Ed* caţie a voinţei, de un Manual al perfectului cititor, de o carte de spre Haşdeu, alta despre Iorga, alta despre botanica populari română. Dar ştiu că lista era destul de lungă şi, când i-al arătat-o într-o zi lui Dinu Sighireanu, el mi-a spus: „De dl ori sfârşeşti de scris o carte, pui o cruce în dreptul titlul ui., Evident, ţineam socoteala articolelor tipărite şi, în primi vara anului 1925, am sărbătorit cu câţiva prieteni apariţia cela de-al o sutălea articol. Mama ne-a pregătit ospăţul în maij sardă. Vojen mi-a urat să sărbătorim curând al o mielea al ticol. Ceilalţi însă au stăruit să public Romanul adolescentul miop. Ştiau că era vorba şi de ei acolo şi voiau să păstreze în tr-o carte, proaspătă şi inalterabilă, amintirea adolescenţei cai trecuse fără să prindem de veste. Împlinisem 17 ani, iar aproa pe toţi ceilalţi prieteni aveau un an mai mult ca mine. Nu mai consideram de mult adolescenţi. Vojen, Sighireanu, ViW reanu aveau „legături„, iar, de la Braşov, Radu Bossie ne anuflţ ţase de curând că era tată. Chiar eu acceptasem să mă integral printre tineri: renunţasem la uniforma de licean şi la ochelari cu ramă de sârmă şi nu mă mai tundeam la piele. Când mi”? Crescut părul, tata m-a silit să mă fotografiez. Dar m-am fot<f

  1 OQTAV1AN ^ fiat aşa cum mi-a„ plăcut mie: încruntat şi cun zâmbet ar, sarcastic, uitat în colţul buzelor. – - ~J a pe neaşteptate; îrrprimăvara aceea Ministerul Instrucţiei P blice a reintrodus examenul de bacalaureat. Ştirea a căzut un trăsnet. I-am invidiat pe cei care dăduseră clasa a VUI-a un an mai înainte, scăpând astfel de acest examen care se nunta extrem de sever. Ce era mai grav, bacalaureatul nu se ai dădea cu profesorii de la liceul nostru, ci cu o comisie specială sub preşedinţia unui profesor universitar. Asta însemna că era să fiu judecat de necunoscuţi şi exclusiv pe criterii didactice. Dar, după câteva zile de nelinişte şi şovăială, am hotărât să-mi văd de treabă: adică, în loc de a mă apuca serios de „materiile” care se cereau la bacalaureat, să continuu a citi şi scrie ce mă interesa pe mine. (în primăvara aceea, mă interesau mai ales religiile babiloniene, orfismul şi limba engleză; mă trudeam să-i citesc în original pe Berkeley şi Walt Whitman, amândoi descoperiţi prin Papini.)

  Vara a început parcă mai devreme ca de obicei. În curtea liceului, mă plimbam în recreaţii cu Mircea Mărculescu, dis-cutând ca de obicei, complet detaşaţi de nervozitatea colectivă a clasei noastre, terorizată de apropierea bacalaureatului. Era foarte cald în dimineaţa când ne-am dus să vedem rezultatele. Mărculescu rămăsese corigent la latină, iar eu la matematici. Aşa cum mă avertizase de atâtea ori, Banciu se ţinuse de cuvânt. Ca să ne răzbunăm, am făcut un chef într-o grădină de vară. Eu ţinusem să mă îmbrac în uniforma de liceu, pe care nu o mai