Părinţii mei erau îngrijoraţi, dar dobândisem de mult libertatea de a-mi purta singur de grijă, aşa că, în afară de sfaturi, nu m-au incomodat cu nimic. Făcusem, mai demult, cu prietenii planuri pentru vacanţa de vară, şi le-am urmat întocmai: o excursie pe Piatra Craiului, apoi tabăra cercetăşeas-că la Mamaia. În august totuşi, m-am apucat să învăţ serios manualul de matematici. După obiceiul meu, lucram 6-7 ceasuri fără întrerupere, citeam apoi o carte de filosofie sau isto-na religiilor şi mă reîntorceam la manualul de matematici Pentru încă 4-5 ceasuri. Uneori, nopţile ieşeam să mă plimb Lu Mărculescu sau cu unii din colegii care se prezentaseră la acalaureat în iunie şi fuseseră respinşi. Nre povesteau cu de-a-manuntul ororile acestui examen, ne citau întrebări extraordinar de grele, inventate parcă anume ca să demoralizeze can didatul.

  Am dat examenul de corigentă la începutul lui septem brie şi l-am trecut strălucit. După ce m-a felicitat, Banciu adăugat: „Am ştiut eu ce fac când te-am lăsat corigent. Am i butit să te conving că poţi înţelege matematicile.”

  O săptămână mai târziu, începeam la Liceul „Matei Basa-rab” examenul de bacalaureat. Nu-mi mai era teamă de lucrările scrise şi, aşa cum mă aşteptam, am fost admis la oral. De data aceasta, mă aflam, pentru întâia oară în viaţa mea, în faţa unei comisii de vreo 7-8 profesori, care, în principiu, mă puteau întreba orice din tot ce învăţasem în cursul celor opt ani de liceu. Din fericire, profesorul de română mi-a pus o serie de întrebări extrem de grele şi de amănunţite (bunăoară, lexicul bizantin în limba română, analiza Codicelui Vorone-ţean), dar lucrurile acestea le ştiam pentru că nu se găseau în manualele noastre, aşa că i-am răspuns corect. De rest, nu-mi amintesc aproape nimic. Ştiu doar că suflam adânc după ce profesorul îmi spunea „mulţumesc” şi se întorcea către vecinul lui făcându-i semn că poate începe. Mi se părea că numărul examinatorilor era fără sfârşit. După vreo jumătate de ceas, mai erau încă doi-trei care-şi aşteptau rândul. Ani de zile după aceea am avut acelaşi coşmar: descopeream dintr-o dată că trebuie să dau din nou examenul de bacalaureat. Ori se pierduseră hârtiile, ori apăruse un nou decret care anula vechile examene şi impunea tuturor, orice vârstă sau poziţie socială ar fi avut, să se prezinte din nou. Cauzele variau, dar coşmarul era întotdeauna acelaşi: mă aflam din nou în faţa unei comisii de bacalaureat şi mă trezeam în sudori.

  M-am dus să văd rezultatele, pregătit pentru orice surpriză. Foloseam pe atunci un „exerciţiu spiritual” care mă fereca pe dinăuntru şi mă făcea invulnerabil: mă întindeam în pat, închideam ochii şi mă imaginam într-una din lumile care mă fascinau – fie universurile romanelor astronomice ale lui Camille Flammarion, fie una din civilizaţiile dispărute, Egip' tul, Mesopotamia, India vedică, Grecia misterelor orfice. RS' mâneam aşa, nemişcat, concentrat cam o jumătate de ceas, pân„ ce simţeam că devenisem cu totul şi cu totul prezent într-una din lumile acelea abolite sau extraterestre; începeam atunci să trăiesc acolo, să mă mişc într-un peisaj care îmi apărea ca singurul cu adevărat real, să întâlnesc fiinţe extraordinari donate de problemele cu adevărat interesante (aveau, adică, eleasi preocupări ca şi mine), şi să le ascult discutând excluchestiuni importante şi urgente (bunăoară: de ce nu puni sti nimic despre Dumnezeu? De ce nu s-a găsit încă o dovadă definitivă a nemuririi sufletului?). Când mă trezeam după un asemenea „exerciţiu spiritual”, îmi era perfect indiferent ce se întâmplase sau era pe punctul de a se întâmpla cu mine.

  Detaşat, senin, invulnerabil, m-am dus la Liceul „Matei Basarab” să văd rezultatul examenului. Mă aflam printre cei care fuseseră admişi. Aproape că nu izbuteam să mă bucur, şi bucuria mi-a fost într-adevăr ştirbită, când, recitind lista cu atenţie, n-am găsit numele lui Mircea Mărculescu. Simţeam totuşi că trăiesc un moment decisiv. Scăpasem de coşmarul bacalaureatului, scăpasem mai ales de o lume care, atâţia ani, mi se păruse o adevărată închisoare, lumea învăţăturii după calapod, lumea profesorilor şi a programelor cu ore fixe. Ştiam că, orice se va întâmpla de acum înainte, un lucru era sigur: nu voi mai fi silit să învăţ ceea ce nu mă interesează şi, mai ales, nu voi mai fi legat de un program alcătuit de alţii. Devenisem, pe deplin şi la lumina zilei, ceea ce începusem să devin de mult: propriul meu stăpân.

  M-am întors totuşi îngândurat acasă. Nu mă puteam bucura pe deplin. Simţeam că, fără voia mea, regretam viaţa aceasta de liceu, care se încheia, aşa cum începuse, într-o dimineaţă de octombrie; regretam colegii şi prietenii de care mă legasem în aceşti opt ani şi de care ghiceam că mă rup definitiv; îi regretam chiar pe unii dintre profesori, şi chiar clădirea aceea în care mi se păruse că fusesem atât de umilit, pe care ajunsesem s-o urăsc de-mi spuneam uneori, poate mai mult în glumă, că după bacalaureat nu voi mai trece prin faţa ei cel pu-ţm zece ani, până ce imaginea liceului se va şterge definitiv din minte.

  _ In acea după-amiază, mi-am adunat ultimele manuale care 'mi mai rămăseseră şi m-am dus să le vând la anticar. Dar nu eram degeaba balzacian. Trecând prin faţa Universităţii, am? °ptit: „Et maintenant, ă nous deuxl”

  Nu bănuiam pe atunci că o instituţie atât de venerabilă nu e aşa cucerită numai cu armele pe care credeam că le am la '„demână.

  VI

  „Şl ACUM, INlKfc NU1 UU1.

  1U3 „ŞI ACUM, ÎNTRE NOI DOI.

  Octombrie 1925. Aveam 18 ani – şi eram student. EranJ liber. Singurul lucru pe care l-am avut de făcut a fost să rrufl prezint la Cancelaria Universităţii cu diploma de bacalaureat şi să mă înscriu la Facultatea de Litere şi Filosofie. Îmi propuB sesem să urmez o sumă de cursuri, dar, cum frecvenţa nu eraj obligatorie, m-am mulţumit să asist cu regularitate doar la primele lecţii. Apoi, aproape