fără să-mi dau seama, m-am trM zit că vin din ce în ce mai rar la Universitate. Nu mă dezamă-j giseră toţi profesorii, dar mi se părea că pot învăţa mai bine la mine în mansardă. Îmi amintesc primele lecţii ale lui Ră-j dulescu-Motru. Avea atunci numai vreo 60 de ani, dar arăta mult mai bătrân. Vocea îi era stinsă, aproape nu mai vedeai mergea anevoie, rezemându-se în baston, şi nu recunoştea flL gurile, nu reţinea numele. Câţiva ani mai târziu, în urma un<jfl operaţii, reîntinerise complet. Când, în 1932, la reîntoarcerea din India, m-am dus să-l văd, părea cu zece ani mai tânăr. Dar lecţiile lui din toamna anului 1925 mă descurajaseră. Am preferat să recitesc cu atenţie Cursul său de psihologie, care apăruse cu puţini ani mai înainte.

  P. P. Negulescu m-a impresionat prin hieratica lui rigidi-i tate, pe care, fără îndoială, o socotea expresia supremă a stal pânirii de sine. Îşi ţinea trupul înţepenit şi vorbea rar, mono-| ton, zâmbind cu măsură, ştergându-şi la răstimpuri gura şi fruntea cu o batistă pe care şi-o scotea, cu o discreţie calculată, dintr-un buzunar interior al hainei. Se spunea că încearcă să-l imite pe maestrul lui, Titu Maiorescu. Cursul pe care îl ţinea era intitulat „Enciclopedia filosofică” şi-şi propunea să arate dependenţa gândirii filosofice de descoperirile şi pr°' greşul ştiinţific. În lecţiile pe care le-am ascultat, făcea apel la istoria tuturor ştiinţelor, de la astronomie la chimie. Asta ar”

  — Buit să mă încânte, dar era ceva în înfăţişarea şi atitudinea i p P. Negulescu care mă ţinea departe. În primul rând, plexul] ui de superioritate, pe care-l trăda zâmbetul palid ardonic, neglijenţa cu care vorbea de metafizică, de marile. Erne filosofice, dând a înţelege că toate acestea nu sunt despeculaţii fără contact cu realitatea„. Credea numai în ştită şi asta era lăudabil, dar nu era un savant: se informa ci-trid'cărţi şi articole de popularizare. Asta făcusem şi eu în l'ceu în lecţiile pe care le-am ascultat, mi se părea că recunoşteam adesea pasaje din vreun volum din „Bibliotheque scientifique”, celebra serie cu copertele roşii pe care o edita Flammarion.

  În al doilea rând, mi-am dat repede seama că nu am de învăţat lucruri noi şi nici o metodă nouă, personală, de la P. P. Negulescu. Era un profesor onest şi care ştia multe, dar niciodată, ascultându-l, n-am avut sentimentul că învăţătura lui răspundea unei necesităţi interioare. Nu ghiceam în erudiţia lui setea de cunoaştere a lui Faust, ci numai munca persistentă şi metodică a cuiva care ţinea cu orice preţ să se informeze, pentru că aşa îl obliga meseria. În fond, semăna cu premianţii pe care îi cunoscusem în liceu. Dacă i s-ar fi cerut să predea filosofia comparată, ar fi învăţat-o cu aceeaşi răbdare şi destoinicie – dar după manuale. Calculat şi meticulos, nu s-ar fi încumetat să citească monografii şi articole de specialitate. Şi-ar fi pierdut prea mult timp, ar fi riscat să se lase antrenat în probleme laterale. Nu avea pasiunea cercetării ştiinţifice. Se mulţumea să se informeze; de cele mai multe ori, din rezumatele sau sintezele scrise pentru nespecialişti.

  În primul an de facultate, n-am prea avut de-a face cu P. P. Negulescu. Îmi aduc doar aminte că la un seminar despre presocratici m-am ridicat din fundul sălii şi am vorbit despre influenţele orientale, în care credeam atunci foarte mult. Cred că m-a remarcat, dar intervenţia mea nu i-a făcut o impresie favorabilă. Nu-i plăcea ca studenţii să introducă în discuţie puncte de vedere pe care el, profesorul, nu le socotise vredni-fe s^ fie discutate. Nu-i plăcuse, desigur, nici felul cum vor-tosem: repede, înflăcărat, fără plan, uneori bâlbâindu-mă şi lnc* aerul că ce spun este extrem de important pentru înţe-r^erea originii gândirii greceşti. P. P. Negulescu prefera tine-^ aiaţi după calapodul lui, domoli, măsuraţi, şterşi. Încă din a toamnă îl remarcase pe Posescu, care i-a devenit mai târMA1M5AKL/Aziu asistent şi pe care l-ar fi voit succesor la catedră. E drepi Posescu nu lipsea de la nici o lecţie, zâmbea de câte ori zâmbel şi profesorul, îl însoţea în cancelarie, umbla un pas în urrJ lui pe coridoarele Universităţii. De P. P. Negulescu şi de dij cipolii lui aveam să mă lovesc neîncetat, şi ca student, şi, m<J târziu, ca suplinitor al catedrei lui Nae Ionescu.

  Mircea Florian era pe atunci conferenţiar la istoria filozj fiei. Îi citisem încă din clasa a Vi-a de liceu îndrumare înfilM zofie şi mă dusesem să-l ascult ca pe un vechi prieten. Nu m-J dezamăgit, dar nici nu m-a cucerit. Vorbea despre BerkeleyiB m-am înscris printre primii la seminar. Am avut impresia că ar fi voit să mă cunoască mai bine; era afabil, mă invita sa întovărăşesc în librării, să cumpărăm cărţi pentru biblioteca Seminarului. Pe atunci, Mircea Florian era un bărbat în jur dfl vreo 38-40 de ani, blond, zdravăn, aproape gras, mirosi (tm) întotdeauna a apă de colonie. De la cursurile şi conferinţele lui, nu mi-au rămas decât foarte vagi amintiri. Avea o voci prea mică pentru corpolenţa lui şi parcă sugrumată de 1 emoţie secretă neînţeleasă. Îi plăcea să vorbească – şi să scrie – „frumos”. Spunea, bunăoară, „crinul alb al filosofiei lui Nietzsche.” Prima lui carte se intitula Trepetnic sufletesc. Era şi bibliotecar la Biblioteca Fundaţiei Regale şi-l zăream pe catedră, majestuos, citind tomuri vechi din „Revue philoso-phique”. Cred că m-aş fi legat mai mult de el dacă n-ar fi existat Nae Ionescu.

  Pe atunci, Nae Ionescu era, ca şi Mircea Florian, un tânăl conferenţiar de-abia de câţiva ani la Universitate. Preda logica şi metafizica şi ţinea un seminar de istoria logicii. N-am să uit niciodată prima lecţie de metafizică la care am asistat. Anunţase un curs despre „Faust şi problema salvării”. Amfiteatrul „Titu Maiorescu” era arhiplin şi am găsit cu greu un loc 1 fund, tocmai în ultima bancă. A intrat un bărbat brun, palid, cu tâmplele descoperite, cu sprâncenele negre, stufoase, arcuite mefistofelic şi ochii mari de un albastru sumbru, oţelit, neobişnuit de sclipitori; când îşi repezea privirile