pe neaşteptate dintr-un perete în altul, parcă ar fi fulgerat în amfiteatru. Era slab, destul de înalt, îmbrăcat sobru, dar cu o neglijenţi elegantă; şi avea cele mai frumoase şi mai expresive mâini pe care le-am văzut vreodată, cu degetele lungi, subţiri,    Când vorbea, mâinile îi modelau gândirea, subliniau nuan-se, anticipau dificultăţile, semnele de întrebare. 6 a fost primit, cum se obişnuia pe atunci, cu aplauze; dar, jonescu le-a contenit, ridicând brusc braţul:

  Dacă aveţi dreptul de a aplauda, ne-a spus, ar trebui să-l e'ti şi pe acela de a huidui când nu v-o place o lecţie. Dar 1 aea vă interzice huiduiala în sălile Universităţii. Aşa că vă rog să nu aplaudaţi.”

  S-a aşezat pe scaun, şi-a rotit ochii până în fundul amfiteatrului şi a început să vorbească. Deodată, s-a lăsat o linişte nefirească, parcă toţi şi-ar fi ţinut răsuflarea. Nae Ionescu nu vorbea ca un profesor, nu ţinea o lecţie, nici o conferinţă. Începuse o convorbire şi ni se adresa direct, fiecăruia în parte, parcă ar fi povestit ceva, ar fi prezentat o serie de fapte, pro-punându-ne o interpretare şi aşteptând apoi comentariile noastre. Aveai impresia că lecţia întreagă e doar o parte dintr-un dialog, că fiecare din noi era invitat să ia parte la discuţie, să-şi mărturisească părerile la sfârşitul orei. Simţeai că ce spune Nae Ionescu nu se găsea în nici o carte. Era ceva nou, proaspăt gândit şi organizat acolo, în faţa ta, pe catedră. Era, o gândire personală şi, dacă te interesa acest fel de gândire, ştiai că nu o puteai întâlni altundeva, că trebuie să vii aici s-o primeşti de la un izvor. Omul de pe catedră ţi se adresa direct, îţi deschidea probleme şi te învăţa să le rezolvi, te silea să gândeşti.

  Nici n-am ştiut cum au trecut cele cincizeci de minute. Aproape că nu luasem note. Dar m-am trezit la sfârşitul orei hărţuit de întrebări şi probleme: se lăsase oare Goethe ispitit de antropologia maniheistă a atâtor secte medievale, care su-pravieţuiseră camuflate până târziu în Renaştere? Problema răului, aşa cum se desprindea ea din Faust, era greşit pusă şi deci irezolvabilă în cadrele filosofiei tradiţionale, sau presupunea o altă problematică şi se cerea dezbătută pe un alt plan? Şi multe alte întrebări de acest fel.

  Voi avea necontenit prilejul să vorbesc de Nae Ionescu şi despre tot ce a însemnat el pentru tinereţea mea. Dar, evier|t, nu voi putea discuta aici gândirea şi opera lui, nici in- 'uenţa pe care a avut-o asupra generaţiei mele. Mă voi mulmi cu însemnări sumare, pe care le voi completa pe măsură e relaţiile mele cu Nae Ionescu vor deveni mai intime. Dar s a se va întâmpla mai târziu, când voi intra în redacţia „Cuvântului”. Cât ar părea de curios, entuziasmul cu care descj perisem cursul lui Nae Ionescu nu mi-a dat îndrăzneala şi mă apropii de el. Îi urmam cu regularitate prelegerile de logJ că, deşi mă atrăgeau mai puţin, pentru că în acel an profesJ rul preda un curs de logică matematică. La seminar nu m-arl înscris. Se comentau Regulae ad directionem ingenii, text carJ pe atunci, nu mă interesa.

  În preajma Crăciunului, nu mai dădeam pe la Universităţi decât pentru lecţiile lui Nae Ionescu. Mi se părea totuşi că tr„ iese din plin adevărata „viaţă de student„. In fiecare seară, al aduna la mine în mansardă un grup de studenţi şi studenM majoritatea colegi de-ai mei sau de-ai lui Nicu, care era acu J în al doilea an la chimia industrială. Centrul Studenţesc lifta vean, din care făceam amândoi parte, pregătea un cor pentrl Crăciun, şi unele repetiţii aveau loc în mansarda noastră. În-tâlnirile către căderea serii mi se păreau bogate în semnificaţii şi mistere. La început, nu ştiam cine va veni, nu-i cunoştea (tm) pe noii mei colegi. Mansarda era luminată doar de lampa de pe birou. Din penumbră, apăreau chipuri necunoscute şi îşi făceau drum către soba de zid sau către pat, se lipeau de biblici teci. Îi ghiceam surprinşi şi fermecaţi de aceste două odăiţa încărcate de cărţi şi obiecte curioase, insectare, pietre, retorta în serile ploioase de la sfârşitul lui noiembrie, nou-veniţii se apropiau pe rând de soba de zid să-şi usuce hainele. Prezenţa atâtor fete în mansarda mea mi se părea că face parte din mi tologia studenţiei. Aşa îmi închipuiam eu „viaţa de student„ un amestec din Scenes de la vie de boheme, romane ruseşti şi literatură sămănătoristă. Fete sărace, care studiau medicina sau literele, învăţând o parte din noapte, la lumina slabă a unei lămpi cu petrol, îndrăgostite, ameninţate de ftizie; băieţi de ţărani sau de muncitori care-şi câştigau viaţa dând meditaţii, găz* duiţi în cămine insalubre, veghind până în zori în faţa tratatelor de medicină sau inginerie, rezistând tuturor ispitelor de a se căpătui prin politică, curaţi şi naivi, „idealişti„ curn li M mai spunea, hotărâţi „să ducă lumina” la sate sau prin târguf! Uitate de Dumnezeu şi să rămână acolo pentru tot restul vieţii, luptând împotriva malariei, ajutând să se facă dreptaW clădind şcoli.

  Evident, mitologia aceasta studenţească nu era pe de-* întregul inventată din lecturile mele. Făcea parte din spiritul vremurilor de atunci, o regăseam în literatura postsămăn„' „51 AL. UM, NU1 DUl.

  Stă, în revistele pe care le citeam, în foile studenţeşti. Eu – „ o elaborasem necontenit, introducând elemente noi: bună-ră personajul studentului surmenat, ameninţat de nebujar neîndrăznind să-şi întrerupă lucrul pentru că tot i se „rea că se află în pragul unei „descoperiri” care ar fi revoluţionat gândirea omenească.

  Printre studentele care veneau la repetiţiile din mansardă, mi-aduc încă aminte de Ica, blondă, foarte mioapă, de-abia i zăreau ochii albaştri decoloraţi sub sticla groasă a ochelarilor pittce-nez. Era mică şi subţire şi purta cozile împletite în jurul tâmplelor, ca pe vremea bunicii. Urma Literele şi se pregătea să devină profesoară de istorie. Prietena ei, Gigi, era aproape urâtă, dar vulgaritatea o făcea atrăgătoare. Avea gura prea mare, dinţii neregulaţi şi din cauza polipilor vorbea pe nas. Dar era îndrăzneaţă,