spirituală, vorbea şi râdea necontenit şi, când era Gigi de faţă, nou-veniţii se împrieteneau repede. Mai era domnişoara Fârtatu, neobişnuit de înaltă, îneât aveam întotdeauna impresia că la o mişcare mai bruscă se va lovi cu capul de tavan. Într-o seară de decembrie, când căzuse prima zăpadă, a apărut o fată cu ochii de culoarea violetelor şi părul tuns scurt, cu breton. Mi s-a părut frumoasă şi îndepărtată, coborând parcă dintr-o altă lume, pentru că nu semăna cu niciuna din fetele pe care le cunoscusem până arunci. O chema R [ica]; avea voce gravă, joasă, senzuală, contrastând cu chipul ei de personaj de roman englez.

  Mă simţeam atras mai ales de o grecoaică brună, Thea, cu buzele extraordinar de roşii şi de cărnoase. Urma Conservatorul de Artă Dramatică, dar spunea că e înscrisă şi la Drept. Am descoperit mai târziu că nu avea bacalaureatul şi că trecuse la clasa de artă dramatică după ce fusese respinsă la examenul de vioară. Mi-a devenit şi mai simpatică după ce am aflat că locuieşte într-o mahala mizeră şi că tatăl ei era fabricant de sifoane. Am aflat asta întâmplător. O dată, la o petrecere de-a noastră într-o cârciumă, i s-a făcut rău şi a trebuit să accepte să o însoţesc acasă în maşină. Evident, nu mi-a dat adresa exactă şi, în dreptul unei case destul de arătoase, i-a sPus şoferului să oprească, s-a dat jos şi m-a implorat să mă reîntorc la cârciumă. M-am prefăcut că o ascult, dar am urmă-V° ^6 ^eParteS”a ascuns repede după o casă, apoi a trecut ada, călcând cu greutate printre băltoacele de noroi, şi a co-Pe o uliţă oarbă. Atelierul de sifoane era tocmai la celălalt capăt al uliţei; o dugheană ciudat şi neîndemânatic construită, parcă ar fi fost făcută din câteva coteţe puse unul peste altul, deasupra unui bordei. Undeva, în pântecele acestui bordei, Thea învăţase să cânte la vioară şi visase să ajungă într-o zi o mare artistă.

  Preşedintele Centrului Ilfovean era „doctorul” Zissu. I se 1 spunea „doctor” pentru că era în ultimul an la medicină şia pentru că avea cel puţin 5-6 ani mai mult decât colegii luiâ.

  Era un bărbat aproape chel, calm, măsurat, de cuvântul că-9 ruia ascultam toţi; părea că găseşte întotdeauna soluţia justăM

  Nedespărţită de el era o studentă la medicină cu figura osoa” să şi masculină. Se purta de altfel ca un bărbat; îi îngrijea pe 1 toţi studenţii ilfoveni, le punea ventuze, le făcea masaje. Diri-Bjorul corului era Pârvulescu, un student slab, aproape sfrijit; 1 cum nu putea veni la toate repetiţiile, îl înlocuia băiatul unuil general, un tânăr brun şi tot atât de înalt ca domnişoara Fâr-l tatu. Ar fi fost un băiat frumos, dacă nu l-ar fi desfigurat cMpată roşie, întinzându-se pe bărbie şi pe gât. Spunea că o arel din naştere. Poate că acest cusur i-a fundat întregul mod de ajfl fi. N-am mai întâlnit vreodată un tânăr mai vesel şi mai cu haz. Era imposibil ca un grup să nu râdă într-una, oarecum în neştire, când era şi el de faţă. Orice ar fi spus era neaşteptat,] inimaginabil şi de un comic cu atât mai exploziv cu cât părea involuntar. În câteva minute, oriunde s-ar fi aflat, chipul lui.

  Desfigurat devenea centrul de atracţie al tuturor.

  Nu-mi aduc decât vag aminte de figurile şi numele celor-l lalţi din cor. Printre ei, era un student la Politehnică, blond şi sfătos, care profita de repetiţii ca să răsfoiască volumele din rafturi. Am aflat mai târziu că pasiunea lui secretă era egiptologia, îndeosebi papirologia. Veneau şi studenţi din anii II şi III la Filosofie. Dând cu ochii de bibliotecă, mă întrebau dacă îl cunosc pe Stelian Mateescu, poreclit „micul Kant”. Vorbeau de el ca de un fenomen, un al doilea Pico della Miran-dola, de care se temeau profesorii. Era în ultimul an de facultate şi ieşirile lui la seminarul de literatură împotriva lui Mihail Dragomirescu intraseră deja în legendă.

  Într-o zi, însoţit de unul din colegii mei, m-am dus să-l văd. Era foarte mic, pirpiriu, cu o frunte enormă şi craniul descoperit, aproape pleşuv; purta ochelari fără rame, ceea ce îi accentua maturitatea, îi dădea un aer serios, de profesor. Vorbea sacadat, cu un glas ascuţit, şi izbucnea adesea într-un „Şl ACUM, 1N1KH NUl LKJl.” 111

  — Scurt, care uneori parcă ar fi ameninţat să-l înece. Avea roape întotdeauna în mână un carnet negru din care citea 1 răstimpuri o frază-două – ale lui sau ale altuia. Carnetul egru intrase şi el în legendă, şi Stelian Mateescu încuraja le-enda, apărând pretutindeni cu carnetul în mâna stângă, chiar rund când ţinea conferinţe în sala Fundaţiei Regale. Nota acolo, cu creionul, mărunt şi clar, tot felul de observaţii şi reflecţii, pe care le distribuise în felurite rubrici: estetică, logică, metafizică etc. Locuia într-o casă de mahala şi părinţii lui, pe care i-am zărit întâmplător, păreau oameni oarecare. Avea un frate care studia ingineria în Elveţia şi care, ca tot restul familiei, privea la Stelian ca la un geniu. Şi fără îndoială că a fost un geniu, deşi sterilizat de cine ştie ce misterioasă nevroză, care, în cele din urmă, l-a doborât definitiv.

  M-am apropiat de Stelian Mateescu în anul următor, când l-am convins să colaboreze la „Revista universitară”, şi mai cu seamă în 1928, în ultimul meu an la facultate, când m-am împrietenit cu colegii lui, Mircea Vulcănescu şi Paul Sterian, proaspăt sosiţi de la Paris. Dar îmi amintesc încă de primele noastre întâlniri, în camera lui de lucru şi în mansarda mea. Avea mai puţine cărţi ca mine, dar tot cărţi fundamentale şi scumpe: clasicii filosofiei occidentale în original, tratatele de estetică, psihologie, sociologie, „marii autori” ai tuturor literaturilor, cărţi şi albume luxoase din istoria artelor. Când a intrat pentru prima dată în mansardă, i-au plăcut biblioteca şi colecţiile entomologice şi geologice, dar l-au dezamăgit unii din autorii mei favoriţi: Papini, Haşdeu, Iorga. N-a acceptat decât pe Balzac, pe Fabre şi scriitorii orientali.

  II interesa aproape tot