şi citea întotdeauna cu o supremă şi continuă încordare. Îmi aduc aminte că i-am împrumutat un extras din articolul lui R. Pettazzoni, L'origine du monotheisme. Stelian Mateescu l-a ţinut câteva săptămâni, deşi n-avea decât 30 de pagini. O dată, la el, venind vorba despre acest studiu, '-a căutat pe birou ca să-mi citeze un pasaj. Am privit speriat extrasul. Nu-l mai recunoşteam. Notase pe margini, cu un creion foarte fin, sute şi sute de rânduri, atât de mărunt scrise, incit numai el singur le putea citi. M-a asigurat să n-am nici o gnjă, pentru că va şterge cu guma toate aceste însemnări înalte de a-mi înapoia extrasul. Dar în faţa mirării mele, mi-a e*plicat cum citeşte el un text „responsabil”: încearcă să asimileze fiecare informaţie care i se pare esenţială şi examinează fiecare argument pe care îl prezintă autorul. Dar asta erM numai un exerciţiu preliminar. Când termina de citit textul, m lua de la capăt, încercând să vadă în ce sens poate fi integra” gândirea care îl susţine în sistemul lui general de gândire, al lui Stelian Mateescu. Iar dacă nu poate fi integrată, a cui sJ fie vina? Toate notele acelea microscopice pe marginile artil colului lui Pettazzoni arătau că vina o purta marele savarw italian, nu-mi mai amintesc pentru care motiv.

  Am înţeles atunci că fiecare lectură „responsabilă” – şi aproape că nu avea altele – însemna pentru Stelian Matei eseu un efort mental care nu putea fi prelungit indefinit. Nfl m-am mirat când, în 1932, la întoarcerea mea din India, an aflat că mintea aceasta excepţională alunecase de câţiva ani „^ întuneric.

  În noaptea de Ajun 1925, am fost să cântăm colinde de Crăciun la Palat, la Mitropolie şi la câţiva profesori. La Palat, Regele Ferdinand şi Regina Măria s-au întreţinut cu fiecare din noi, în timp ce lacheii în livrele aurite ne îmbiau, pe tăvi somptuoase, cu felii de cozonac şi vin alb în pahare ieftine de sticlă verde. Regele Ferdinand se oprea în faţa studentelor şi le întreba, pe rând, ce studiază: „Interesant, interesant!” repeta el.

  La Mitropolie, ca şi la celelalte gazde, am fost ospătaţi din belşug, şi, în preajma plecării, cineva îl căută discret pe casierul Centrului şi îi înmână un plic. O parte din banii strânşi în noaptea aceea erau mai dinainte destinaţi petrecerii noastre într-o cârciumă. Au mai j/enit şi alţi colegi şi am rămas până aproape de dimineaţă, bând, mâncând, dar mai ales cântând, şi nu numai colinde de Crăciun. Eram vreo patru-zeci-cincizeci de studenţi şi studente, aşezaţi la mai multe mese lungi de lemn, sub plafonul jos şi afumat – şi ne bucuram că ne aflăm împreună în această cârciumă ascunsă între troienele de zăpadă. Eu, îndeosebi, eram fericit. Mi se părea că trăiam, în sfârşit, „viaţa studenţească” pe care atâta o jin-duisem. Mi se părea că totul în jurul meu este „nou” faţă de distracţiile noastre de altădată, din liceu. Prezenţa fetelor transforma această petrecere într-o dramaturgie inepuizabilă. Totul devenea posibil alături de o studentă: idilă, pasiune, aventură, amiciţie; Vechiul Heidelberg; viaţa legendară a primi' ior studenţi români de la începutul secolului al XlX-lea. Simţeam că, cel puţin, nu voi regreta că n-am trăit „viaţa de student”- în noaptea aceea, am băut mai mult ca de obicei, am sărutat fetele, am învăţat să îndrăznesc.

  Pe atunci, tinerii învăţau să îndrăznească mai ales în sălile de cinematograf. În iarna aceea, am fost şi eu de nenumărate ori la cinematograf, mai ales cu Thea. Şi tot cu ea îmi plăcea să rămân ceasuri întregi în penumbra mansardei. Dar, în afară de o puternică atracţie fizică şi mare simpatie umană, Thea nu mi-a inspirat nici un fel de sentiment. Uneori, credeam că aş putea să mă îndrăgostesc de Ica. Dar, de câte ori uşa mansardei se deschidea şi auzeam paşii uşori ai R [icăi], râsul ei scurt, grav şi senzual, simţeam cum începe să-mi bată inima. R [ica] avea obiceiul să vină la intervale destul de rare, dar întotdeauna pe neaşteptate şi sub pretexte neverosimile: să-i împrumut cinci lei pentru tramvai sau să-i descifrez câteva titluri greceşti sau să mă roage să-i cânt la pian tangoul ei favorit, Jalousie (şi atunci trebuia să coborâm din mansardă, evitând să dăm ochii cu părinţii, să ne închidem repede în salon, unde, ca să nu observe mama că am venit numai pentru Jalousie, eram nevoit să încep cu alte bucăţi şi să cânt aşa, la nimereală, vreun sfert de ceas, în timp ce R [ica] mă privea fascinată, ca pe un geniu muzical).

  O dată, a venit în preajma cinei, ca să mă întrebe ce înseamnă katharsis. I-am explicat cum m-am priceput, dar eram nervos, mi se părea că aud tot timpul paşii tatei pe scara de lemn, ureând la mine să vadă de ce întârzii la masă. Nu îndrăzneam s-o invit să cineze cu noi pentru că dacă familia îmi lăsase deplină libertate în mansarda mea, sau în afară de casă, nu-mi încurajase invitaţiile colegilor. Îndeosebi mama ar fi fost stânjenită, dacă, pe neaşteptate, i-aş fi spus că R [ica] sau Thea va mânca cu noi. I se părea că prezenţa unui oaspete implică o serie de responsabilităţi: tacâmuri de argint, vinuri speciale, şi, mai ales, ea, mama, trebuia să se îmbrace, ceea ce 0 plictisea întotdeauna pentru că nu mai putea supraveghea Pwâ în ultima clipă mâncărurile în bucătărie. Totuşi, în seara aceea, văzând că R [ica] n-are de gând să plece, am întrebat-o dacă nu vrea să rămână la masă. „Rămân cu o condiţie, mi-a Pus. Dacă-mi aduci un ceai cu brânză şi mă laşi să-l beau aici> singură. Ador ceaiul cu brânză”, a adăugat.

  Informată de încurcătura în care mă aflam, mama ne-a pregătit ceai şi am urcat în mansardă cu o tavă cu şuncăj brânză, ouă răscoapte şi cozonac. R [ica] a fost nevoită să-mi accepte tovărăşia, dar eu aproape n-am mâncat. M-a surprinJ voracitatea cu care mânca R [icaj. Nu ştiam aproape nimic de] spre situaţia ei. Aflasem doar că fusese