câtva timp într-un căi min de studente, apoi că locuise cu o colegă la o gazdă în oraş, de la care însă plecase de curând. In seara aceea, mi-a povestit de o prietenă a ei, căreia i se spunea Nişka, pentru ca semăna cu o rusoaică, şi pe care am cunoscut-o şi eu mai târl ziu. Mi-a povestit că, ducându-se s-o vadă într-o seară, Xişka a oprit-o la masă. Dar nu avea decât un crenvurşt şi o chiflă. Ca de obicei, Nişka a pus crenvurştul să fiarbă în ibricul de cafea, dar de data aceasta rămăsese prea puţin spirt, aşa că de-abia apucase să se încălzească apa în ibric când s-a termB nat spirtul. Au început atunci să rupă foi dintr-un caiet şi să le dea foc cu chibritul. Dar, înainte să prindă de veste, s-ail terminat şi chibriturile, şi crenvurştul era abia călduţ. Şi toci mai în acea clipă a fost pană de electricitate şi au rămas pe întuneric, neîndrăznind să se mişte, nu cumva să răstoarne ibricul. „Am izbucnit amândouă în plâns”, a adăugat R [ica].„ în iarna aceea a anului 1926, am citit cu furie câţiva filo-l zofi: Bacon, Kant, Malebranche. Dar mă simţeam tot mal atras către istoria religiilor. Descoperisem la Biblioteca Institutului de Istorie Antică a lui Pârvan cele^inci volume ditl Cultes, tnythes et religions ale lui Salomon Reinach, traducerile comentate ale lui Frazer din Pausanias şi Fasti ai lui Ovidl lucrările lui Ridgeway şi Jane Harrison. Mă dusesem dis-de-| dimineaţă şi aşteptam cu nerăbdare sosirea lui Metaxa, bibliotecarul şi asistentul lui Pârvan. Citeam pe nerăsuflate şi asimilam doar atât cât îmi îngăduiau vârsta şi frenezia cu care treceam de la un subiect la altul. Eram de altfel încă sub ini fluenţa lui Haşdeu şi mă atrăgeau ipotezele fantastice. Am pierdut câteva săptămâni încercând să verific dacă nu cumva misteriosul Basarab n-ar putea fi explicat prin termenul grL” cesc bâssaros, identic cu bassareus, unul din numele lui Diony' sos şi derivând din bassăra (vulpe). În acest caz, mi se părea cţ la originea Basarabilor ar fi fost un cult secret tragic, având c$; nimal sacru vulpea, aşa cum capridele fuseseră la obârşia ^urentului dionisiac.

  Continuam să dorm patru, cel mult cinci ore pe noapte, şi ate m-aş fi mulţumit să rămân aici dacă n-aş fi citit undeva cţ Alexander von Humboldt nu avea nevoie decât de două ceasuri de somn. Asta mi-a dat de gândit. De câţiva ani, de când citisem Educaţia voinţei, eram convins că omul poate face orice, cu condiţia să vrea şi să ştie cum să-şi controleze voinţa. Rje mult mă învăţasem să-mi domin dezgustul, izbutind să mănânc, pe rând, pastă de dinţi, săpun, cărăbuşi, muşte, omizi. Când vedeam că pot mastica şi înghiţi o insectă sau o larvă, fără să mai simt repulsia normală în stomac sau în gâtlej, treceam la un exerciţiu şi mai îndrăzneţ. Îmi spuneam că o asemenea stăpânire de sine deschide drumul către libertatea absolută. Lupta contra somnului, ca şi lupta contra comportamentelor normale, însemna, pentru mine, o încercare eroică de a depăşi condiţia umană. Pe atunci, nu ştiam că acesta era tocmai punctul de plecare al tehnicilor yoga. Dar e foarte posibil că interesul pentru yoga, care, trei ani mai târziu, avea să mă ducă în India, ilustra şi prelungea credinţa mea în posibilităţile ilimitate ale omului. Nu-mi dădeam seama atunci de consecinţele acestei ambiţii faustice. Ceea ce ştiam despre „pragmatismul magic” al lui Papini dinainte de convertire îmi încuraja această tendinţă. Curiozitatea cu care, în ultimii ani de liceu, citisem cărţile lui Steiner şi literatura ocultistă îşi avea desigur aceeaşi explicaţie.

  Dar poate mai e şi altceva, de care nu aveam să-mi dau seama decât mult mai târziu. Libertatea pe care credeam că o pot dobândi făcând contrariul decât era „normal” să fac însemna depăşirea condiţiei mele istorice, sociale, culturale. Într-un anumit fel, nu mai eram condiţionat de faptul că mă născusem român, deşi integrat unei culturi provinciale, cu o anumită tradiţie, în care se amestecau elemente latine, greceşti, slave şi, recent, occidentale. Deveneam disponibil pentru orice aventură într-un univers spiritual străin şi chiar exotic. Faptul că nu citeam aproape niciodată cărţile franţuzeşti recente, pe care le devorau prietenii mei, că nu mă lă-Sam atras de niciuna din „modelele” culturale contemporane mie ar putea fi interpretat cam în acelaşi fel. În fond, ezistam instinctiv oricărei încercări de a fi modelat după „Parele curente.

  N-am izbutit însă să reduc la jumătate orele de somn. Am j observat că, dacă, bând multe cafele, reuşeam să rămân perfect treaz 22 de ceasuri, ochii îmi oboseau destul de repede şi-mi lăcrimau atât de abundent, încât trebuia să-i odihnesc îndelung sub batiste ude. Miopia se agravase din nou în ultimul timp, şi, din experienţa lui Papini, aflasem că există riscul să-mi pierd vederea. Astfel că m-am mulţumit să-mi continuu programul pe care mi-l fixasem în liceu: lucru până la 3-4 dimineaţa şi deşteptarea între 7 şi 8.

  Publicasem articole în „Universul literar”, „Adevărul literar” şi „Lumea” de la Iaşi, dar şi în revistele mai mărunte, „Ştiu-tot”, „Orizontul” şi altele. Scriam acum despre autorii orientali, despre personagii istorice care mă fascinaseră, ca Regina Hatshopsitu, despre cărţi care dăduseră loc la nesfâr-şite controverse, ca Betes, hontmes et dieux a lui Ossendowski sau Le Mystere de Jesus a lui P. L. Couchoud.

  În primăvara aceea, Miron Grindea, pe care îl cunoşteam] din liceu, m-a dus la Panait Muşoiu. Am fost atât de impresionat de figura lui tolstoiană de bătrân sfătos, cu barba de pescar lipovean, cu cizme până la genunchi, trăind într-o cameră încărcată până în tavan cu miile de exemplare din broşurile pe care le tradusese sau le adaptase şi! G tipărise pe contul lui în tipografii umile, de mahala, pe hârtie ieftină -M încât am scris repede, chiar în seara aceea, un articol înflăcărat. L-am publicat în „Curentul studenţesc”, o gazetă pe care o scotea, la câteva luni o dată, Ionescu-Muscel, şi la care colaboraseră o seamă de profesori universitari, în frunte cu Ră-dulescu-Motru. „Curentul studenţesc”