e un băiat inteligent şi dacă el spune c-au descoperit un nivel radioactiv înalt pe Black Ridge Road, îl cred. Dacă au găsit lucrul care generează Domul, atunci putem să-l oprim…

— Şi totul se va termina! îl întrerupse Linda, cu ochi strălucitori. Iar Jim Rennie se va prăbuşi ca un… ca un balon spart de Ziua Recunoştinţei, la Macy’s!

— Ce frumos ar fi… comentă Jackie Wettington. Dac-aş vedea-o la televizor, mai-mai c-aş şi crede!

17

— Phil? strigă Andy. Phil?

Trebuia să ridice glasul ca să se facă auzit. Bonnie Nandella şi The Redemption munceau cu My Soul is a Witness, la volum maxim. Toate acele „ooo-ouuu”-uri şi alte sunete similare îl cam dezorientau. Chiar şi lumina puternică din studioul de emisie al WCIK era derutantă; până să ajungă sub tuburile de neon, Andy nu realizase cu adevărat cât de mult se întunecase restul oraşului. Şi cât de bine se adaptase şi el.

— Chef?

Niciun răspuns. Aruncă o privire spre televizor (era pus pe CNN, cu sonorul închis), apoi se uită prin fereastra lungă, în studioul de emisie. Şi acolo ardeau luminile şi toate echipamentele erau în funcţiune (priveliştea îi dădea fiori, deşi Lester Coggins îi explicase cu multă mândrie cum erau toate coordonate de un computer), dar nu se zărea nici urmă de Phil.

Dintr-odată, simţi un miros de sudoare, acru şi învechit. Se întoarse şi dădu cu ochii de Phil, care stătea chiar în spatele lui, ca şi cum ar fi ieşit din podea. Într-o mână ţinea un obiect ce arăta ca o telecomandă pentru o uşă de garaj. În cealaltă avea un pistol. Ţeava era îndreptată spre pieptul lui Andy. Degetul încârligat pe trăgaci avea încheietura albită, iar gura ţevii tremura uşor.

— Salut, Phil, spuse Andy. Chef, vreau să zic.

— Ce-i cu tine aici? întrebă Chef Bushey.

Mirosul transpiraţiei lui era sufocant, cu iz de mucegai. Blugii şi tricoul cu sigla WCIK nu mai fuseseră spălaţi de mult. Avea picioarele goale (probabil de-asta nu-l auzise venind) şi acoperite cu cruste de jeg. Părul părea să nu mai fi luat contact cu apa şi şamponul de vreun an. Sau mai mult. Dar cei mai oribili îi erau ochii – roşii şi demenţi.

— Fă bine şi zi mai repede, moşulică, sau n-o să mai zici niciodată nimica la nimeni.

Andy, care tocmai fentase moartea de apă roz, primi ameninţarea cu indiferenţă, dacă nu chiar cu bună dispoziţie.

— Fă ce ai de făcut, Phil. Chef, adică…

Chef înălţă din sprâncene, surprins. Mirarea din ochii lui cârpiţi era sinceră.

— Zău?

— Absolut.

— De ce-ai venit aici?

— Am nişte veşti proaste. Îmi pare foarte rău.

Chef rămase un moment pe gânduri, apoi zâmbi, dezvăluindu-şi cei câţiva dinţi care mai supravieţuiseră.

— Nu există veşti proaste. Hristos se întoarce pe Pământ, şi asta-i vestea bună care le înghite pe toate alea proaste. E Pista Bonus de Veşti Bune. Am dreptate?

— Ai, şi zic aleluia. Din păcate – sau din fericire, cred… ar trebui să spui că din fericire – soţia ta e deja cu El.

— Ce vorbeşti?

Andy întinse mâna şi apăsă ţeava pistolului în jos, spre podea. Chef nu făcu nicio încercare de a-l opri.

— Samantha a murit, Chef. Cu regret trebuie să-ţi spun că şi-a luat zilele, acum câteva ore.

— Sammy? Moartă?

Chef aruncă pistolul în coşul cu IEŞIRI de pe un birou din apropiere. Coborî şi telecomanda, dar nu-i dădu drumul; în ultimele două zile, n-o mai lăsase din mână, nici chiar în tot mai rarele ocazii când dormea.

— Îmi pare rău, Phil. Chef…

În continuare, Andy îi explică împrejurările morţii lui Sammy aşa cum le înţelesese el, încheind cu ştirea liniştitoare că cel puţin „copilul” era bine. (Chiar şi aflat în culmea disperării, Andy Sanders era un om al jumătăţilor de măsură.)

Chef expedie bunăstarea lui Little Walter cu o mişcare a telecomenzii.

— A căsăpit doi porci?

La auzul acestor cuvinte, Andy deveni rigid.

— Erau agenţi de poliţie, Phil. Fiinţe omeneşti cumsecade. Era distrusă de durere, sunt sigur, dar tot e foarte rău ce-a făcut. Trebuie să retractezi.

— Ce să fac?

— Nu-ţi permit să-i numeşti pe poliţiştii noştri porci.

Chef se gândi câteva clipe.

— Mda-da, kay-kay, retractez.

— Mulţumesc.

Chef se aplecă de la statura sa deloc de lepădat (parcă ar fi fost un schelet uriaş făcând o plecăciune), privindu-l pe Andy în faţă, de aproape.

— Un bulangiu căcăcios şi viteaz, asta eşti, nu?

— Nu, răspunse sincer Andy. Doar că nu-mi place.

La asta, Chef păru să se îngrijoreze. Îl apucă de umăr.

— Frate, ţi-e bine?

Izbucnind în lacrimi, Andy se lăsă să cadă pe un scaun de birou, sub pancarta pe care scria HRISTOS PRIVIT-A FIECE CANAL, HRISTOS ASCULTAT-A FIECE LUNGIME DE UNDĂ. Îşi rezemă capul de perete, sub sinistru-straniul slogan, plângând ca un copil pedepsit pentru că a furat dulceaţă. Era efectul cuvântului „frate”; acel „frate” complet neaşteptat.

Chef trase un scaun de la biroul managerului şi-l studie pe Andy cu expresia unui naturalist care observă un animal rar în mediul lui natural. După un timp, vorbi din nou:

— Sanders! Ai venit aici ca să te omor eu?

— Nu, răspunse Andy, printre suspine. Sau, poate… da… Nu ştiu… Da’ toate din viaţa mea au ieşit prost. Soţia şi fiica mea au murit. Cred că s-ar putea ca Dumnezeu să mă pedepsească pentru că vând căcatul ăsta…

— S-ar putea, aprobă din cap Chef.

— … şi caut răspunsuri. Sau o concluzie. Sau ceva… Sigur, voiam să te anunţ şi despre soţia ta, e important să facem ceea ce se cuvine…

Celălalt îl bătu pe umăr.

— Ai făcut, frate. Te admir. Nu era prea grozavă la bucătărie şi nici casa n-o ţinea mult mai curată decât un grajd, da’ ştia să tragă nişte futaiuri de pe altă lume când era trotilată. Ce-avea contra la curcăneii ăia?

Cu toată durerea lui, Andy n-avea de gând să menţioneze acuzaţia de viol.

— Cred că era stresată din cauza Domului. Ştii despre Dom, Phil?… Chef?

Chef dădu iar din mână, aparent afirmativ.

— Ceea ce zici despre meth e corect. Nu e bine să vinzi. E un afront. Să prepari, însă… asta e voia lui Dumnezeu.

Andy îşi lăsă mâinile să cadă pe lângă trup, privindu-l pe Chef printre pleoapele sale umflate.

— Aşa crezi? Fiindcă nu-s sigur că poate fi în regulă.

— Ai luat vreodată?

— Nu! exclamă Andy, de parcă Chef l-ar