— Medicamente ai luat, dacă ţi le-a recomandat doctorul?

— Păi… da, sigur., dar…

— Methul e tot un medicament.

Îl privi solemn, apoi îl bătu cu degetul în piept, ca să-şi puncteze cuvintele. Avea unghia roasă până-n carne.

— Methul este medicament. Zi şi tu.

— Methul este medicament, repetă Andy, destul de docil.

— Exact, spuse Chef şi se îndreptă la loc. E un medicament pentru melancolie. O ştiu din Ray Bradbury. L-ai citit vreodată pe Ray Bradbury?

— Nu.

— Avea cap, futu-l în cur pă mă-sa. Ştia el ce ştia. A scris căcatul ăla de carte, zi aleluia. Ia hai cu mine! O să-ţi schimb viaţa.

18

Primul Ales din Chester’s Mill se repezea la metamfetamine ca broasca la muşte.

În spatele şirului de plite se afla o canapea veche şi răpănoasă, pe care Andy şi Chef Bushey stăteau aşezaţi sub un tablou cu Hristos pe motocicletă (intitulat: „Tovarăşul tău de drum nevăzut”), dându-şi de la unul la altul o pipă. În timp ce arde, methul miroase ca pişatul vechi de trei zile într-o oală neacoperită, dar după primul fum, tras ezitant, Andy se asigurase că Chef avea dreptate: o fi fost vânzarea opera lui Satan, dar substanţa în sine nu putea fi decât a lui Dumnezeu. Lumea dobândea o limpezime delicioasă, delicat-tremurătoare, cum nu mai văzuse niciodată. Bătăile inimii i se acceleraseră vertiginos, vasele de sânge ale gâtului i se umflaseră ca nişte furtunuri pulsânde, gingiile îl furnicau, iar boaşele-i fremătau în cel mai delicios stil adolescentin. Dar şi mai plăcut decât toate acestea era faptul că oboseala care-i apăsase umerii şi-i înceţoşase gândurile se mistuise. Se simţea în stare să mute munţii cu roaba.

— În Grădina Edenului era un Copac, spuse Chef, dându-i pipa; de la ambele capete se înălţau fuioare de fum verzui. Copacul Binelui şi al Răului. Ai habar de căcatu’ ăsta?

— Da. Scrie şi-n Biblie.

— Pe bune că da. Şi-n Copacul ăla era un Măr.

— Aşa, aşa…

Andy trase un fum mic, mic de tot, cât o sorbitură. Voia mai mult – îl voia pe tot –, dar se temea că dacă trăgea adânc în piept avea să-i explodeze capul, luându-şi zborul prin laborator ca o rachetă care scuipa foc prin ciotul gâtului.

— Miezul acelui Măr e Adevărul, iar coaja Mărului e Metamfetamina, continuă Chef.

Andy se uită la el.

— Uluitor.

Chef dădu din cap.

— Da, Sanders. Aşa e.

Luă pipa înapoi.

— Căcatu’ ăsta-i bun sau cum e?

— E uluitor.

— Hristos se întoarce de Halloween, declară Chef. Poate chiar cu câteva zile mai devreme, n-am de unde să ştiu… Ştii, suntem deja în sezonul de Halloween. Sezonul curvei ăleia de vrăjitoare.

Îi oferi lui Andy pipa, apoi arătă cu mâna în care ţinea telecomanda pentru uşa garajului.

— Vezi ce-i acolo? Sus, la capătu’ galeriei. Deasupra uşii de la depozit.

Andy se uită.

— Ce, maldărul ăla alb? Care arată ca lutul?

— Nu e niciun lut. Ăla-i Trupul lui Hristos, Sanders.

— Şi sârmele alea care ies din el?

— Alea sunt vasele prin care circulă Sângele lui Hristos.

Primul Ales analiză conceptul şi-l găsi strălucit.

— Bravo.

Mai stătu puţin pe gânduri, apoi zise:

— Te iubesc, Phil. Chef, adică. Mă bucur că am venit aici.

— Şi eu. Ascultă, vrei să mergem la o plimbare? Am o maşină, pe-aici, pe undeva… cred… da-mi cam tremură mâinile.

— Sigur, răspunse Andy, şi se ridică; lumea se învârti o clipă în jurul lui, apoi se potoli. Unde vrei să mergem?

Chef îi spuse.

19

Ginny Tomlinson dormea la recepţie, cu capul pe coperta unei reviste People – Brad Pitt şi Angelina Jolie zbenguindu-se în spuma mării, pe o insuliţă excitantă unde chelnerii îţi aduc băuturile cu umbreluţe de hârtie înfipte-n ele. Când o trezi ceva din somn, miercuri la ora două şi un sfert noaptea, văzu în faţa ei o arătare: un bărbat înalt şi costeliv, cu ochii înfundaţi în cap şi părul zburlit în toate direcţiile. Purta un tricou al postului de radio WCIK şi blugi lăsaţi pe şoldurile slăbănoage. La început, crezu că avea un coşmar cu cadavre ambulante, dar apoi îi simţi mirosul. Nici cele mai negre coşmaruri nu puţeau aşa.

— Sunt Phil Bushey, spuse arătarea. Am venit după cadavrul nevesti-mii. Arată-mi unde e.

Ginny nu obiectă. I-ar fi dat toate cadavrele, numai să scape de el. Îl conduse pe lângă Gina Buffalino, care stătea aproape de o brancardă, privindu-l pe Chef cu teama întipărită pe faţa ei palidă. Când se întoarse s-o privească, Gina se crispă la perete.

— Ţi-ai luat costumu’ de Halloween, fetiţo? se interesă Chef.

— Da…

— Cine-o să fii?

— Glinda, răspunse fata, cu voce slabă. Deşi cred că nu mă duc la petrecere. E-n Motton.

— Eu o să vin ca Iisus, spuse Chef.

O urmă mai departe pe Ginny, ca o stafie murdară în haine Hi-Tops jerpelite. Din mers, se mai întoarse o dată. Zâmbea şi avea ochii goi de orice expresie.

— Şi-s şucărit.

20

Chef Bushey ieşi din spital peste zece minute, ducând în braţe trupul lui Sammy învelit într-un cearşaf. Un picior gol, cu unghiile date cu lac roz cojit, se legăna în ritmul mersului. Ginny îi ţinu uşa deschisă. Nu se uită cine stătea la volanul maşinii parcate pe aleea circulară, lucru pentru care Andy fu vag recunoscător. O aşteptă să reintre în spital, apoi coborî şi deschise una dintre portierele din spate pentru Chef, care căra destul de uşor povara pentru un om ce arăta doar piele şi os. „Poate că drogul dă şi putere”, îşi spuse Andy. Dacă aşa era, lui îi treceau deja efectele. Depresia se infiltra la loc. Şi oboseala.

— În regulă, spuse Chef. Mergem. Da’ mai întâi, dă-mi-o pe aia.

Îi lăsase lui Andy telecomanda uşii garajului, să-o ţină în siguranţă. Andy i-o înapoie.

— La salonul de pompe funebre?

Chef îl privi de parcă ar fi înnebunit.

— Înapoi la postul de radio. Acolo o să vină Hristos mai întâi, când Se întoarce.

— De Halloween.

— Exact. Sau, poate, mai devreme. Până atunci, m-ajuţi s-o îngrop pe copila asta a lui Dumnezeu?

— Sigur că da, răspunse Andy, apoi propuse, timid: poate mai fumăm şi noi puţin, înainte…

Râzând, Chef îl bătu pe umăr.

— Îţi place, ai? Ştiam eu.

— Medicament pentru melancolie, repetă Andy cele auzite.

— Că bine zici, frate. Că bine