21

Barbie stătea întins pe pat, aşteptând zorile şi ce mai urma. Când era în Irak, se antrenase să nu-şi facă griji pentru ceea ce urma şi, cu toate că era o abilitate imperfectă încă, ajunsese s-o stăpânească într-o oarecare măsură. În cele din urmă, existau numai două reguli pentru a accepta teama (ajunsese la concluzia că a învinge teama era un mit), pe care şi le repeta acum, în timp ce aştepta.

Trebuie să accept acele lucruri asupra cărora nu am nicio putere.

Trebuie să transform adversităţile în avantaje.

A doua regulă însemna să-şi gestioneze cu grijă toate resursele şi să facă planuri ţinând seama de ele.

Avea o resursă ascunsă în saltea: pumnalul din armata elveţiană. Era mic, doar cu două lame, însă chiar şi cea scurtă ar fi putut tăia beregata unui om. Avea un noroc incredibil cu el şi o ştia.

Procedurile asupra cărora insistase Howard Perkins se destrămaseră de la moartea lui şi din momentul în care îi luase locul Peter Randolph. Şocurile îndurate de oraş în ultimele patru zile ar fi scos din balamale orice departament de poliţie, presupunea Barbie, dar era mai mult decât atât. În esenţă, Randolph era pe cât de prost, pe atât de neglijent, şi în orice birocraţie subordonaţii tindeau să urmeze exemplul celui din vârf.

Îl amprentaseră şi-l fotografiaseră, dar trecuseră cinci ore încheiate înainte ca Henry Morrison, obosit şi dezgustat, să coboare la subsol, pentru a se opri la un metru şi jumătate de celula arestatului, o distanţă suficientă ca să nu poată fi apucat printre gratii.

— Ai uitat ceva? îl întrebă Barbie.

— Goleşte-ţi buzunarele şi aruncă pe culoar tot ce ai, răspunse Morrison. Pe urmă, scoate-ţi pantalonii şi întinde-mi-i printre zăbrele.

— Dacă fac asta, pot primi de băut şi altceva decât apa din toaletă?

— Ce tot spui? Junior ţi-a adus apă. L-am văzut eu.

— A turnat sare în ea.

— Da. Nu mă îndoiesc…

Totuşi, Henry arăta cam nesigur. Poate că în el mai exista, totuşi, pe undeva o fiinţă gânditoare.

— Fă ce ţi-am zis, Barbie. Barbara, vreau să zic.

Bărbatul îşi goli buzunarele: portofelul, cheile, câteva monede şi bancnote, medalia cu St Christopher pe care o purta la el ca talisman. Pumnalul elveţian se afla de mult în saltea.

— Îmi vei putea spune Barbie şi când ai să-mi pui ştreangul de gât, dacă vrei. La asta se gândeşte Rennie? Să mă spânzure? Sau să mă pună la zid?

— Taci şi dă-mi pantalonii printre gratii. Şi cămaşa.

Vorbea ca un provincial dur tipic, dar Barbie avea impresia că arăta mai nesigur decât oricând. Foarte bine. Era un început.

Doi dintre noii poliţişti-copii coborâseră şi ei. Unul ţinea în mână o butelie de Mace; celălalt, un taser.

— Aveţi nevoie de ajutor, domnule agent Morrison? întrebă unul dintre ei.

— Nu, dar puteţi sta acolo, la baza scării, şi fiţi cu ochii pe el până termin, răspunse Henry.

— N-am omorât pe nimeni, spuse Barbie calm, dar cu toată sinceritatea pe care putea s-o exprime. Şi cred că o ştii şi tu.

— Ceea ce ştiu e c-ai face bine să-ţi ţii gura, dacă nu vrei o clismă cu taser.

Henry îi scotoci hainele, dar nu-i ceru să-şi dea jos şi chiloţii şi să-şi desfacă fesele. O percheziţie tardivă şi de mântuială, însă Barbie îl lăuda în sinea lui că-şi amintise, totuşi, s-o facă – altcuiva nu-i trecuse prin minte.

Când termină, Henry împinse cu piciorul blugii, acum cu buzunarele golite şi cureaua confiscată, înapoi printre gratiile celulei.

— Pot să-mi iau şi medalionul?

— Nu.

— Henry, mai gândeşte-te. De ce-aş…

— Gura.

Henry trecu pe lângă cei doi poliţişti imberbi, cu capul în piept şi efectele personale ale lui Barbie în mâini. Tinerii îl urmară, unul dintre ei întârziind doar atât cât să-i rânjească lui Barbie, în timp ce-şi trecea un deget peste gât.

De-atunci, Barbie rămăsese singur, fără nimic altceva de făcut decât să zacă pe pat, cu privirea spre ferestruica îngustă ca o fantă (cu geam mat, zgrunţuros, întărit cu plasă de sârmă), aşteptând zorile şi întrebându-se dacă aveau într-adevăr de gând să-l supună la tortura apei sau Searles făcuse doar pe grozavul. Dacă încercau şi se dovedeau la fel de stângaci ca la procedurile de arestare, existau riscuri mari să-l înece.

Se mai întreba şi dacă era posibil să mai vină cineva până dimineaţa. Cineva cu o cheie. Cineva care să stea un pic cam prea aproape de gratii. Cu cuţitul, evadarea nu era complex exclusă, dar, după ce se lumina de ziuă, şansele dispăreau. Poate-ar fi trebuit să încerce cu Junior, când îi dăduse paharul cu apă sărată printre zăbrele… numai că Junior ardea de nerăbdare să-şi folosească arma. Şansele de reuşită ar fi fost mici, iar Barbie nu era chiar atât de disperat – cel puţin, nu încă.

„Şi-n plus… unde să mă duc?”

Chiar dacă scăpa şi dispărea, şi-ar fi lăsat prietenii într-o situaţie foarte dificilă. După nişte „interogatorii” sârguincioase din partea unor poliţai ca Melvin şi Junior, puteau ajunge la concluzia că Domul era cea mai neînsemnată dintre problemele lor. Acum Big Jim ţinea hăţurile şi un tip ca el, odată ce le apuca, tindea să gonească la galop. Uneori, până când calul de sub el cădea mort.

Îl fură un somn intermitent şi tulburat. O visă pe blonda din camioneta Ford. Visă că se oprise să-l ia şi ieşiseră din Chester’s Mill tocmai la timp. Tânăra tocmai îşi descheia bluza, ca să-i arate cupele unui sutien cu dantelă de culoarea levănţicăi, când un glas spuse:

— Gata, băi labă. Deşteptarea!

22

Jackie Wettington îşi petrecuse noaptea acasă la familia Everett şi, cu toate că fetiţele erau liniştite, iar camera de oaspeţi confortabilă, rămăsese trează. Pe la patru dimineaţa, hotărâse ce era de făcut, înţelegea riscurile; mai înţelegea şi că nu putea sta calmă, cu Barbie într-o celulă din subsolul departamentului de poliţie. Dacă ar fi fost capabilă să ia iniţiativa şi să organizeze un soi de rezistenţă – sau doar o anchetare serioasă a crimelor –, probabil că ar fi şi început deja. Se cunoştea prea bine, însă, ca să nutrească asemenea gânduri. În acţiunile din Guam şi Germania se descurcase destul