de bine – scoţând soldaţi beţi din baruri, urmărind dezertori şi făcând ordine după accidente rutiere în baza militară, în linii mari cam cu asta se ocupase –, dar ceea ce se întâmpla în Chester’s Mill depăşea cu mult capacităţile unui sergent-major. Sau pe ale singurei femei poliţist stradal cu normă întreagă ce lucra cu o gaşcă de provinciali care-o numeau pe la spate Agenta Balcoane. Credeau că nu ştia, dar aflase. Iar acum, misoginismul mărunt la nivel de liceu era ultima dintre grijile ei. Situaţia aceea trebuia să ia sfârşit, iar Dale Barbara era omul pe care Preşedintele Statelor Unite îl alesese ca să-i pună capăt. Şi nici chiar plăcerea Comandantului Suprem nu era partea cea mai importantă. Prima regulă spune să nu-i laşi pe ai tăi de izbelişte. Era o regulă sacră, legendara Poruncă din Decalog.

Pentru început, Barbie trebuia să afle că nu era singur. Atunci, şi-ar fi putut planifica mai bine propriile acţiuni.

La ora cinci, când Linda coborî la parter, în cămaşă de noapte, pe ferestre începuseră să se strecoare primele raze de lumină a zorilor, lăsând să se vadă că pomii şi arbuştii stăteau complet nemişcaţi. Nu adia nici cea mai mică boare de vânt.

— Am nevoie de un vas Tupperware, spuse Jackie. Un bol. Prefer să fie mic şi neapărat opac. Ai aşa ceva?

— Sigur, dar de ce?

— Fiindcă o să-i ducem lui Barbara micul dejun, răspunse Jackie. Fulgi de cereale. Iar pe fundul castronului o să-i punem un bilet.

— Ce vorbeşti? Jackie, nu pot face una ca asta. Am copii.

— Ştiu. Dar singură nu pot s-o fac nici eu, fiindcă nu m-ar lăsa să cobor acolo neînsoţită. Dacă eram bărbat, poate, da’ când sunt echipată cu ăştia… îşi arătă ea sânii. Am nevoie de tine.

— Ce fel de bilet?

— Mâine-seară am să-l scot de-acolo, declară Jackie, mai calmă decât se simţea. În timpul marii şedinţe orăşeneşti. Pentru partea aia, n-o să am nevoie de tine.

— Nici n-o să ai parte de mine! preciză Linda, strângându-şi în mâini pieptarul cămăşii de noapte.

— Vorbeşte mai încet. Mă gândesc că poate Romeo Burpee – dacă-l pot convinge că Barbie n-a omorât-o pe Brenda… O să ne acoperim feţele cu nişte eşarfe, sau ceva, ca să nu putem fi identificaţi. N-o să se mire nimeni; toată lumea din oraşul ăsta crede deja că are complici.

— Eşti nebună!

— Nu sunt nebună deloc. În timpul şedinţei, la secţia de poliţie va fi doar personalul minim necesar – trei, patru oameni. Poate doar doi. Sunt sigură de asta.

— Eu nu!

— Dar până mâine-seară mai e mult. Trebuie să reziste măcar atât timp. Şi acum, adu-mi vasul ăla.

— Jackie, nu pot să fac asta.

— Ba poţi.

Era Rusty, care apăruse în uşă, arătând de parcă ar fi fost un uriaş, într-un şort de sport şi un tricou cu New England Patriots.

— E timpul să începem să ne asumăm riscuri, că avem, că n-avem copii. Aici suntem de unii singuri, iar situaţia asta trebuie să înceteze.

Linda îl privi un moment, muşcându-şi buzele. Apoi, se aplecă spre unul dintre dulapurile de jos.

— Vesela Tupperware e aici.

23

Când au intrat în secţia de poliţie, la biroul agentului de serviciu nu era nimeni – Freddy Denton se dusese acasă să doarmă puţin – dar în jur stăteau aşezaţi vreo şase dintre agenţii mai tineri, bând cafea şi conversând, destul de surescitaţi ca să se fi trezit din somn la o oră pe care, de multă vreme, prea puţini dintre ei o mai trăiseră într-o stare conştientă. Printre aceştia, Jackie îi văzu pe doi dintre nenumăraţii fraţi Killian, o motociclistă de provincie, o obişnuită de la Dipper’s pe nume Lauren Cornee şi pe Carter Thibodeau. Celorlalţi nu le ştia numele, dar pe doi îi recunoscu ca făcând parte dintre chiulangiii cronici de la liceu care fuseseră implicaţi şi în diverse ilegalităţi minore privind circulaţia şi drogurile. Noii „agenţi” – cei mai noi dintre cei noi – nu purtau uniforme, având doar brasarde albastre.

Toţi în afară de unul aveau pistoale.

— Ce faceţi aici aşa devreme? întrebă Thibodeau, apropiindu-se agale. Eu am o scuză – mi s-au terminat pastilele contra durerii.

Ceilalţi hăhăiră ca nişte troli.

— I-am adus micul dejun lui Barbara, răspunse Jackie, temându-se să se uite la Linda, să-i vadă expresia de pe faţă.

Thibodeau se uită în vas.

— Şi lapte nu?

— N-are nevoie de lapte, răspunse Jackie, scuipând în bolul cu Special K. Uite, i-am umezit eu cerealele.

Din jur se înălţă un chiot general. Câţiva aplaudară.

Jackie şi Linda ajunseseră în capul scării de la subsol, când Thibodeau spuse:

— Ia dă şi mie aia.

Un moment, Jackie încremeni. Se şi văzu aruncând castronul spre el şi luând-o la picior. Ceea ce o opri fu un fapt cât se poate de simplu: nu avea unde să fugă. Chiar dacă reuşeau să iasă din secţie, ar fi fost înhăţate înainte de a trece de War Memorial.

Linda îi luă din mâini vasul Tupperware şi-l întinse spre Thibodeau. Acesta se uită înăuntru, după care, în loc să caute prin fulgii de cereale după ceva ascuns, scuipă şi el.

— Contribuţia mea, spuse.

— O clipă, o clipă, interveni şi tânăra Conree.

Era o roşcată deşirată, cu trup de model şi obraji ciuruiţi de acnee. Vocea-i suna cam gutural, căci se scobea în nas până-n creier.

— Am şi io ceva.

Scoase degetul, în vârf cu un muc enorm pe care-l depuse peste fulgi, în alte aplauze şi un strigăt de:

— Laurie extrage aurul verde!

— Orice cutie de cereale are şi-o surpriză-n ea, spuse fata, cu un zâmbet bovin.

Îşi lăsă mâna în jos, lângă patul Coltului .45 pe care-l purta la şold. Slabă cum era, îşi spuse Jackie, probabil că reculul ar fi zburat-o de pe picioare, dacă avea vreodată ocazia să tragă cu pistolul.

— Gata, s-a rezolvat, zise Thibodeau. Vin şi eu.

— Bine, răspunse Jackie, iar când se gândi că fusese la un pas de a lua biletul în buzunar, pentru a încerca să i-l înmâneze lui Barbie, o trecură fiorii. Dintr-odată, riscul pe care şi-l asumau părea nebunesc… dar acum era prea târziu.

— Totuşi, rămâi mai în spate, lângă scară. Iar tu, Linda, stai în spatele meu. Nu putem risca.

Se aştepta ca Thibodeau să obiecteze, dar tânărul n-o făcu.

24

Barbie