se ridică în capul oaselor, pe pat. De cealaltă parte a gratiilor stătea Jackie Wettington, cu un bol de plastic alb într-o mână. În spatele ei, Linda Everett îşi ţinea pistolul în ambele mâini, cu ţeava spre pardoseală. Ultimul era Carter Thibodeau, care stătea aşezat pe trepte, cu părul ciufulit de somn şi bluza albastră de uniformă descheiată, lăsând să i se vadă bandajul care-i acoperea umărul muşcat de câine.

— Bună dimineaţa, agent Wettington, salută Barbie, în lumina albicioasă ce se infiltra prin fereastra îngustă; era genul de lumină a zorilor care face ca viaţa să pară o glumă nemaipomenită. Sunt nevinovat de toate învinuirile. Nu le pot spune acuzaţii, fiindcă n-am fost…

— Ţine-ţi gura, îl întrerupse Linda, din spatele lui Jackie. Nu ne interesează.

— Aşa aşa, blondino, comentă Carter. Zi-i-nainte!

Căscă, scărpinându-se prin bandaj.

— Stai acolo unde eşti, îl somă Jackie pe Barbie. Un muşchi să nu mişti.

Barbie rămase aşezat, iar Jackie îi întinse castronul de plastic printre zăbrele. Era mic şi încăpea destul de uşor.

Luă vasul. Era plin cu nişte fulgi ce păreau să fie de Special K. Peste cerealele uscate sclipeau scuipaţi. Şi încă ceva: un muc mare şi verde, umed, cu vinişoare de sânge. Totuşi, stomacul îi ghiorăi. Îi era foarte foame.

Şi, împotriva propriei voinţe, se simţea lezat. Crezuse că Jackie Wettington, pe care o recunoscuse ca fostă militară de prima oară când o văzuse (parţial după tunsoare, dar mai ales din felul cum se purta) era o persoană mai de soi. Dezgustului arătat de Henry Morrison îi fusese uşor să-i facă faţă. Acum mergea mai greu. Iar cealaltă poliţistă – cea măritată cu Rusty Everett – se uita la el de parcă ar fi fost o specie rară de gânganie veninoasă. Sperase ca măcar unii dintre agenţii regulaţi ai departamentului…

— Haleşte, îi strigă Thibodeau, de lângă scară. Ţi-am făcut papa bun. Nu, fetelor?

— Serios, dădu Linda din cap.

Colţurile gurii îi tresăriră în jos. Era doar puţin mai mult decât un tic, dar lui Barbie îi mai veni inima la loc. Aşadar, probabil juca teatru. Poate că-şi făcea prea mari speranţe, dar…

Linda schiţă o mişcare uşoară, trecând între Thibodeau şi Jackie… deşi nu era cu adevărat nevoie. Thibodeau îşi găsise deja o altă ocupaţie, încercând să se uite pe sub marginea bandajului.

Jackie privi înapoi, ca să se asigure că era protejată, apoi arătă spre bol şi-şi întoarse palmele în sus, înălţând din sprâncene: „Îmi pare rău…” Apoi, îşi îndreptă două degete spre Barbie: „Fii atent!”

Barbie dădu din cap.

— Poftă bună, băi sculă, aruncă Jackie. La prânz o să-ţi aducem ceva şi mai bun. Un pişburger, poate.

De lângă scară, unde-şi zgândărea marginile bandajului, Thibodeau scoase un hohot de râs lătrător.

— Dacă ţi-or mai rămâne ceva dinţi cu care să-l mănânci, adăugă Linda.

Barbie ar fi preferat ca Linda să tacă. În vocea ei nu se simţea cruzime sau măcar furie. Suna doar speriată, ca o femeie care şi-ar fi dorit să se afle oriunde, numai acolo nu. Thibodeau, însă, nu părea să observe. Continua să-şi cerceteze starea umărului.

— Hai să mergem, o chemă Jackie. N-am chef să mă uit la el cum mănâncă.

— E destul de zemoasă păpica? întrebă Thibodeau, ridicându-se în timp ce femeile străbăteau coridorul, printre celule, iar Linda îşi vâra arma la loc în teacă. Că dacă nu e…

Şi-şi adună flegma din gât.

— O să meargă, răspunse Barbie.

— Sigur că da, făcu Thibodeau. O vreme. Pe urmă, mai vedem.

Urcară scara. Thibodeau plecă ultimul, dându-i lui Jackie o palmă peste fund. Râzând, Jackie îl plesni şi ea. Era bună, mult mai bună decât femeia lui Everett. Dar amândouă tocmai arătaseră că aveau coaie. Nişte coaie înfiorătoare.

Barbie culese mucul de pe Special K şi-l aruncă spre colţul unde se uşurase. Îşi şterse mâinile de cămaşă. Apoi, începu să scormonească prin fulgi. La fund, degetele sale găsiră o hârtiuţă.

„Încearcă să rezişti până mâine-seară. Dacă te putem scoate, gândeşte-te la un loc sigur. Cu asta ştii ce faci. ”

Ştia, desigur.

25

La o oră după ce mâncase biletul, apoi şi fulgii de cereale, nişte paşi grei coborâră încet treptele. Era Big Jim Rennie, îmbrăcat deja în costum, cu cravată, pentru încă o zi a administraţiei de-sub-Dom. Îl urmau Carter Thibodeau şi încă un băiat – un Killian, judecând după forma capului. Tânărul Killian aducea un scaun, cu care avea de furcă; era „cam nătântol”, cum ar fi zis yankeii de pe vremuri. Îi dădu scaunul lui Thibodeau, care-l puse în faţa celulei de la capătul coridorului. Rennie se aşeză, trăgându-şi delicat pantalonii în sus ca să nu le strice dunga.

— Bună dimineaţa, domnule Barbara, spuse el, accentuând uşor, cu satisfacţie, apelativul civil.

— Domnule Ales Rennie, răspunse Barbie. Ce pot face pentru dumneavoastră, înainte de a vă da numele, gradul şi numărul matricol… pe care nu mai sunt sigur că-l ţin minte?

— Să mărturiseşti. Scuteşte-ne de eforturi şi mântuieşte-ţi sufletul.

— Domnul Searles a menţionat ceva aseară despre tortura apei, replică Barbie. M-a întrebat dacă am văzut-o vreodată practicată în Irak.

Gura lui Rennie se strânse într-un mic zâmbet care părea să spună: „Mai zi, mai zi – animalele vorbitoare sunt aşa de interesante…”

— Adevărul e că am văzut-o. N-am idee de câte ori s-a folosit efectiv metoda pe teren – rapoartele diferă –, dar am asistat la ea de două ori. Unul dintre oameni a recunoscut, deşi mărturisirea lui nu avea nicio valoare. Omul pe care l-a indicat ca fabricant de bombe Al Qaeda a reieşit ca fiind un profesor de şcoală care plecase în Kuweit cu paisprezece luni în urmă. Celălalt interogat a intrat în convulsii şi a suferit vătămări cerebrale, aşa că de la el nu s-a putut scoate nimic. Totuşi, dacă rămânea lucid, sunt sigur că ar fi spus şi el ceva. Oricine mărturiseşte tot ce i se cere, când e supus torturii apei, de obicei în câteva minute. Sunt sigur că şi eu aş face la fel.

— Atunci, scuteşte-te de chinuri, spuse Big Jim.

— Păreţi obosit, domnule. Vă simţiţi bine?

Zâmbetul vag fu înlocuit de o la fel