am turuit mai departe. Ştii ce mi-a zis Frank adineauri?

— Ceva despre mine?

— Despre multe lucruri, dar mai ales despre tine.

— Ţi-a zis că, dacă vrei, ne putem căsători.

— Da.

— Aşa e.

— Eu... eu...

— Da?

— Nu ştiu ce să spun.

— Ţi-ar trebui un boko-maru, sugeră Mona.

— Ce?

— Descalţă-te, îmi porunci ea. Şi îşi scoase sandalele cu o graţie nespusă.

Sunt un bărbat experimentat, care, după socoteala făcută la un moment dat, a avut la viaţa lui mai bine de cincizeci şi trei de femei. Pot să spun că am văzut femei dezbrăcându-se în toate felurile cu putinţă. Am văzut cortina dându-se la o parte în fel şi chip în deschiderea ultimului act.

Şi totuşi, singura femeie care mi-a smuls un geamăt fără să vreau nu a făcut altceva decât să-şi scoată sandalele.

Am încercat sâ-mi dezleg şireturile. Am dat dovadă de îndemânarea celui mai emoţionat mire. Mi-am scos un pantof, dar am înnodat strâns şiretul celuilalt. Mi-am rupt o unghie în şiret şi pânâ la urmă mi-am smuls pantoful din picior fără să-l mai dezleg.

Apoi mi-am scos şosetele.

Mona era deja aşezată pe podea, cu picioarele întinse, proptită în braţele ei rotunde, cu capul lăsat pe spate şi cu ochii închişi.

Nu-mi mai rămânea decât să săvârşesc primul meu... primul meu... o, Doamne... Boko-maru.

 

 

 

92

Poetul proslăveşte primul său boko-maru

 

Acestea nu sunt cuvintele lui Bokonon, ci ale mele:

Duh blând

Boare nevăzută...

Sunt...

Sufletul meu...

Duh atâta vreme tânjind,

Atâta vreme singur:

Vei întâlni un suflet drag vreodată?

Prea mult te-am amăgit

Spunându-ţi sufletele cum se contopesc.

Tălpile mele!

Suflet al meu,

Suflet drag,

Te du acolo

Ca să primeşti sărutul.

Mmmmmmmm...

 

— Acum îţi este mai uşor să vorbeşti cu mine? vru să afle Mona.

— De parcă te-aş şti de-o viaţă, am recunoscut eu. (Îmi venea să plâng.) Mona, te iubesc.

— Te iubesc, spuse ea simplu.

— Ce prost a fost Frank!

— Adică?

— Să renunţe la tine.

— Nu mă iubea. Voia să se însoare cu mine doar pentru că asta îşi dorea "Papa". E îndrăgostit de altă femeie.

— De cine?

— De cineva din Ilium.

Norocoasa era, probabil, nevasta lui Jack, proprietarul Magazinului de bricolaj.

— Ţi-a zis el asta?

— Da, adineauri, când mi-a dat voie să mă mărit cu tine.

— Mona.

— Da?

— Tu mai ai pe cineva?

Rămase uluită. Până la urmă spuse:

— O groază de lume.

— Şi-i iubeşti pe toţi?

— Eu iubesc pe toată lumea.

— La fel de mult ca pe mine?

— Da.

Nu părea să-şi dea seama că a.şa ceva mă putea deranja. M-am ridicat şi am început să mă încalţ.

— Presupun că faci ceea ce am făcut noi acum şi cu alţii.

— Boko-maru?

— Boko-maru.

— Bineînţeles.

— Nu vreau s-o mai faci cu nimeni în afară de mine, i-am spus.

Ochii i se umplură de lacrimi. Îşi iubea depravarea şi era revoltată că încercam s-o fac să se simtă ruşinată.

— Dar îi fac pe oameni fericiţi. Dragostea e bună, nu rea.

— În calitate de soţ, vreau doar pentru mine toată dragostea ta.

Mona mâ privea fix, cu ochii măriţi.

— Eşti un sin-wat!

— Ce-i aia?

— Un sin-wat! strigă ea. Un om care vrea toată dragostea unei persoane. E un lucru foarte rău.

— Ba eu cred că, într-o căsătorie, e un lucru foarte bun. Singurul necesar.

Rămăsese pe podea, iar eu, în picioare şi încălţat, mă simţeam înalt, deşi nu prea sunt; mă simţeam puternic, deşi nu sunt nici prea puternic; aproape că nu-mi recunoşteam vocea. Avea o autoritate metalică cu totul nouă.

Tot vorbind cu vocea aceea scrâşnită, mi-am dat seama ce se întâmpla. Începusem deja să conduc.

I-am spus Monei că, puţin după sosirea mea, o văzusem făcând pe estradă un fel de boko-maru vertical cu un pilot.

— De-acum înainte n-o să mai ai de-a face cu el, i-am zis. Cum îl cheamă?

— Nu ştiu, murmură ea, ţinând ochii în pământ.

— Dar cu Philip Castle?

— Dacă am făcut boko-maru?

— Boko-maru sau orice altceva. Din câte-am înţeles, aţi copilărit împreună.

— Aşa e.

— Şi Bokonon v-a fost profesor?

— Da.

Amintirea îi readuse zâmbetul pe buze.

— Şi presupun că aţi făcut o groază de boko-maru atunci.

— A, da, răspunse ea fericită.

— Nici cu el nu mai ai voie să te vezi. S-a-nţeles?

— Nu.

— Nu?

— Nu mă voi mărita cu un sin-wat, spuse ea ridicându-se. Adio.

 

 

93

Cum era s-o pierd pe Mona

 

— Adio?

Eram distrus.

— Bokonon ne învaţă că este un lucru foarte rău să nu-i iubeşti în egală măsură pe toţi. Ce spune credinţa ta?

— Nu am nici o credinţă.

— Eu, una, am.

Abandonasem rolul de conducător.

— Văd asta, i-am spus.

— Adio, om-fără-credinţă.

Se îndreptă spre treptele săpate în stâncă.

— Mona...

Se opri.

— Ce e?

— Crezi că, dacă vreau, pot adopta credinţa ta?

— Sigur că da.

— Vreau să o adopt.

— Foarte bine. Te iubesc.

— Şi eu te iubesc, am suspinat.

 

 

94

Muntele cel mai înalt

 

Astfel, am devenit în zori alesul celei mai frumoase femei din lume. Totodată, am acceptat să devin preşedintele Republicii San Lorenzo.

"Papa" încă nu murise, iar Frank era de părere că ar trebui să primesc binecuvântarea lui. Aşa că, de îndată ce Borasisi, Soarele, urcă pe cer, eu şi Frank am plecat spre palatul lui "Papa", într-un Jeep rechiziţionat de la trupele care îl păzeau pe viitorul preşedinte.

Mona a rămas acasă la Frank. Am sărutat-o cu veneraţie, şi-apoi a plecat să-şi doarmă somnul binecuvântat.

Am trecut cu Frank peste munţi, printre pilcuri de arbori de cafea, un răsărit spectaculos luminându-ne din dreapta.

În lumina acelui răsărit mi s-a dezvăluit măreţia muntelui McCabe, cel mai înalt de pe insulă. Era ca o cocoaşă înspăimântătoare, ca o balenă albastră cu un moţ ciudat de piatră pe spir;are — piscul. Iar dacă muntele semăna cu o balenă, moţul acela de piatră putea fi ciotul unui harpon sfărâmat, şi arăta atât de diferit de restul muntelui încât l-am întrebat pe Frank dacă nu cumva era construit de mâna omului.

Îmi spuse că era o formaţiune naturală. Mai mult, îmi zise că, după ştiinţa lui, nimeni nu ajunsese pe vârful Muntelui McCabe.

— Nu pare foarte greu de urcat, am comentat eu.

Cu excepţia moţului din vârf, muntele avea nişte pante la fel de primejdioase ca treptele unui tribunal. Iar moţul, cel puţin de la distanţă, părea să aibă scobituri şi brâne.

— E cumva sfânt? am întrebat.

— Poate că a fost la un moment dat. Dar nu de