— Şi de ce nu l-a escaladat nimeni?

— Nu s-a găsit nimeni care să aibă chef

— Poate că o să-l escaladez eu.

— Foarte bine. Nu te opreşte nimeni.

Am înaintat o vreme în tăcere.

— Ce e sfânt pentru bokononişti? am întrebat după un timp.

— Pot să spun că nici măcar Dumnezeu.

— Nimic?

— Un singur lucru.

Am încercat să ghicesc:

— Oceanul? Soarele?

— Omul, zise Frank. Atât. Omul.

95

Văd cârligul

În cele din urmă am ajuns la palat.

Era o clădire joasă, întunecată şi ameninţătoare.

Pe metereze se iţeau gurile tunurilor vechi. Crenelurile, trapele şi balestrele erau astupate de plante agăţătoare şi cuiburi de păsări.

Parapetul dinspre nord se ridica pe buza unui hău înfricoşător, al cărui perete se înălţa până la două sute de metri deasupra mării liniştite.

Privindu-l, îţi puneai întrebarea pe care o nasc toate mormanele de pietre adunate la un loc: cum au putut nişte prăpădiţi să deplaseze blocuri de piatră de asemenea dimensiuni? Şi, ca în cazul tuturor mormanelor de pietre, răspunsul venea de la sine: teroarea fusese cea care deplasase blocurile de piatră.

Palatul fusese construit după dorinţa lui Tum-bumwa, împăratul insulei San Lorenzo, un om nebun, un sclav răsculat. Se spune că Tum- bumwa văzuse acest palat într-o carte pentru copii.

O carte foarte fioroasă, după câte se pare.

Înainte de intrarea în palat, drumul trecea pe sub un portal rudimentar, alcătuit din doi stâlpi de telefon de-a curmezişul cărora era fixată o bârnă.

De mijlocul bârnei atârna un cârlig de fier imens. Pe el era o plăcuţă.

"Acest cârlig, scria pe plăcuţă, îl aşteaptă pe Bokonon."

M-am întors şi m-am mai uitat o dată la cârlig, şi obiectul acela metalic tăios mi-a insuflat convingerea că voi conduce insula. Aveam să dau jos imediat cârligul!

Mi-am închipuit că aveam să fiu un conducător ferm, drept şi de neclintit, iar poporul meu o va duce bine.

Fata Morgana.

Un miraj!

96

Un clopoţel, o carte şi o găină într-o cutie pentru pălării

Frank şi cu mine nu l-am putut vedea imediat pe "Papa". Dr. Schlichter von Koenigswald, doctorul care îl îngrijea, a mormăit că trebuie să aşteptăm vreo jumătate de oră.

Aşa că am rămas într-o cameră fără ferestre — anticamera apartamentului lui "Papa", încăperea era un pătrat cu latura de zece metri, în care erau aşezate câteva banchete şi o măsuţă pentru jocul de cărţi. Pe măsuţă era un ventilator. Pe pereţii de piatră nu era nici un tablou sau vreun alt obiect de decor.

Însă din loc în loc erau fixate inele de fier, la doi metri înălţime şi la distanţă de aproape doi metri unele de altele. L-am întrebat pe Frank dacă ne aflam într-o fostă cameră de tortură.

Îmi răspunse că da şi îmi spuse că stau pe un chepeng care acoperea o tainiţă.

Anticamera era păzită de un soldat placid. Se mai afla acolo un preot creştin, gata să se îngrijească de nevoile spirituale ale lui "Papa" de îndată ce acestea s-ar fi ivit. Avea cu el un clopoţel de alamă, din acelea cu care se anunţă servirea mesei, o cutie pentru pălării găurită, o Biblie şi un cuţit de bucătărie — toate înşirate pe bancheta unde era aşezat.

Mi-a spus că în cutie era o găină, care nu făcea zgomot deoarece îi dăduse sedaţive.

Ca toţi locuitorii din San Lorenzo trecuţi de douăzeci şi cinci de ani, arăta de peste şaizeci. Îmi spuse că se numeşte dr. Vox Humana şi că fusese numit după un capac de tub de orgă care o lovise pe mama lui când Catedrala din San Lorenzo fusese aruncată în aer, în 1923. Tatăl lui, îmi spuse el fără urmă de sfială, era necunoscut.

L-am întrebat ce confesiune creştină reprezintă, spunându-i pe şleau că, din câte înţelesesem eu despre creştinism, găina şi cuţitul de bucătărie erau elemente noi.

"Clopoţelul, de pildă, — i-am spus — poate fi uşor integrat în ritualuri."

Vox Humana s-a dovedit a fi o persoană inteligentă. Îşi luase doctoratul la Universitatea Creştină a Emisferei Vestice din Little Rock, statul Arkansas. Luase legătura cu universitatea prin intermediul unui anunţ din revista Popular Mechanics. Adoptase motto-ul universităţii, iar acesta explica prezenţa găinii şi a cuţitului. Motto-ul universităţii era următorul:

ŢINEŢI APRINSĂ FLACĂRA CREDINŢEI!

Preotul îmi mai spuse că fusese nevoit să adapteze creştinismul, deoarece catolicismul şi protestantismul fuseseră scoase în afara legii o dată cu bokononismul.

"Deci, dacă vreau să rămân creştin în condiţiile acestea, trebuie să inventez o groază de lucruri."

"Dieci, spuse el în dialect, deacă vrieau se reimon creiştiin on condeiţiile aciesteea, trebooie se iunvienteiz uo grouază die lucruiri."

Dr. Schlichter von Koenigswald ieşi din apartamentul lui "Papa"; arăta extrem de german şi de obosit.

— Acum puteţi să mergeţi să-l vedeţi.

— O să avem grijă să nu-l obosim, îl asigură Frank.

— Cred că v-ar fi de-a dreptul recunoscător dacă l-aţi omorî, spuse dr. Schlichter von Koenigswald.

97

Creştinul împuţit

"Papa" Monzano, cu boala lui necruţătoare, zăcea într-un pat făcut dintr-o barcă de aur — cârmă, parâme, furcheţi şi aşa mai departe, totul poleit cu aur. Patul era barca de salvare a goeletei lui Bokonon, Condurul doamnei, barca de salvare care îi purtase cu mult timp în urmă pe Bokonon şi McCabe până în San Lorenzo.

Pereţii camerei erau albi, dar durerea pe care o emana "Papa" era atât de intensă şi fierbinte, încât păreau de un roşu turbat.

"Papa" era gol până la brâu, iar pântecele său lucios era umflat. Abdomenul îi tremura ca o pânză de corabie în bătaia vântului.

În jurul gâtului avea un lanţ de care atârna un cilindru mic, cit un cartuş de puşcă. Mi-am închipuit câ avea acolo o amuletă, dar mă înşelam. În cilindru era o aşchie de gheaţă-9.

"Papa" de-abia mai putea vorbi. Clănţănea din dinţi şi gâfâia necontrolat.

Capul suferindului se afla la prora bărcii, lăsat pe spate.

Lângă pat se afla xilofonul Monei. Probabil că încercase cu o noapte în urmă să-i aline chinurile cântând.

— "Papa", şopti Frank.

— Adio, şuieră "Papa".

Privirea lui rătăcită nu ne vedea.

— Am venit cu un prieten.

— Adio.

— El va fi preşedintele Republicii San Lorenzo. O să se descurce mult mai bine decât aş fi reuşit eu.

— Gheaţă! imploră "Papa".

— Cere întruna gheaţă, dar când i-o aducem n-o mai vrea, spuse Von Koenigswald.

"Papa" dădu ochii peste cap.