de dumneata povestindu-mi. Acesta este omul, Sfinţiile voastre, acesta este tatăl ce are îndrăzneala să-şi mustre feciorul că-i un desfrânat! Domnilor, sunteţi martori, iertaţi-mi ieşirea de adineauri, dar, vă spun, din capul locului am presimţit că bătrânul ăsta făţarnic v-a chemat aici pe toţi numai ca să facă scandal. Venisem cu gândul să-l iert dacă mi-ar întinde mâna, să-l iert şi să-i cer iertare! Dar cum în momentul ăsta m-a jignit nu numai pe mine, dar pe o fiinţă cu un suflet nobil cum rar se întâlneşte, o fată pentru care am cel mai profund respect, încât nici nu îndrăznesc să-i rostesc numele tare, am hotărât să dau în vileag toate sforăriile lui, chiar dacă este vorba de tatăl meu...

Dmitri Fiodorovici nu mai apucă să termine. I se aprinseseră ochii în cap şi gâfâia cu suflarea tăiată. Dar şi ceilalţi erau tot atât de tulburaţi. Toţi, în afară de stareţ, se ridicară, nervoşi, în picioare. Ieromonahii priveau scena cu o figură încruntată, dar aşteptau să audă şi părerea stareţului. Bătrânul însă şedea la locul lui, palid ca un mort, dar nu de emoţie, ci biruit de o slăbiciune bolnăvicioasă. Un surâs blajin îi mijea pe buze, şi din când în când ridica mâna, ca şi cum ar fi vrut să stăvilească furia celor doi năbădăioşi, şi fără îndoială că în alte împrejurări un singur gest din partea lui ar fi reuşit să curme gâlceava; părea totuşi că aşteaptă ceva, şi se uita atent când la unul, când la celălalt, ca şi când ar vrea să înţeleagă un lucru asupra căruia dorea să fie pe deplin lămurit. De astă dată Piotr Aleksandrovici Miusov se simţi definitiv umilit şi ruşinat.

— Suntem cu toţii vinovaţi de scandalul ăsta! rosti el tulburat. Şi totuşi, venind încoace, nici n-aş fi bănuit c-o să se întâmple una ca asta, deşi ştiam foarte bine cu cine am de-a face.... Trebuie să isprăvim odată! Preasfinţia voastră, vă rog să mă credeţi că nu cunoşteam toate amănuntele ce au fost date acum în vileag în faţa noastră şi că sunt lucruri pe care abia acum le aud pentru prima oară. Vă mărturisesc că nu mă aşteptam la aşa ceva...Un tată gelos pe fiul lui din pricina unei femei desfrânate şi care unelteşte cu lepădătura asta să-şi bage fiul în puşcărie... Ca să vedeţi cu ce fel de oameni am fost silit să vin aici... Am fost indus în eroare, v-o spun cu mâna pe inimă, am fost indus în eroare, şi nu numai eu...

— Dmitri Fiodorovici! răcni deodată Fiodor Pavlovici cu un glas ce parcă nu mai era al lui, dacă n-ai fi copilul meu, te-aş provoca imediat la duel... cu pistolul, la trei paşi... prin batistă! Da, da, prin batistă, încheie el bătând din picior.

Sunt momente când mincinoşii inveteraţi, care toată viaţa lor au jucat teatru, ajung să fie prinşi în asemenea măsură de propriul lor joc, încât încep să tremure de emoţie şi să plângă cu lacrimi adevărate, deşi chiar în aceeaşi clipă (sau o clipă mai târziu) ar putea să-şi şoptească în sinea lor: „Minţi fără ruşine, nemernic bătrân, nu-ţi dai seama că joci teatru, cu toată mânia ta «sfântă», uite, chiar acum în acest «sfânt moment de aprigă mânie»„.

Dmitri Fiodorovici se încruntă fioros şi-şi măsură din ochi tatăl cu un nemărginit dispreţ.

— Mă gândeam... credeam... rosti el încet, reţinut, c-o să mă întorc în oraşul în care m-am născut cu îngerul vieţii mele, cu logodnica mea, ca să-l îngrijesc la bătrâneţe, şi ce-am găsit? Un desfrânat fără pereche, un panglicar neruşinat.

— Duel, duel! îndruga întruna ghiujul, gâfâind şi împroşcând cu bale la fiecare cuvânt. Iar dumneata, Piotr Aleksandrovici Miusov, află de la mine, domnul meu, că în tot neamul dumitale poate n-a existat şi nu există o femeie mai cinstită – auzi dumneata! – mai cinstită decât „lepădătura” asta, cum zici dumneata, cum ai avut obrazul adineauri să-i spui! Cât despre dumneata, Dmitri Fiodorovici, care ţi-ai lăsat logodnica pentru aceeaşi „lepădătură”, înseamnă că ţi-ai dat seama şi dumneata că nici chiar logodnica dumitale nu-i ajunge la călcâie. Aşa, ca să ştiţi acum cine-i femeia aceasta!

— Ruşine! izbucni deodată părintele Iosif.

— Ruşine şi ocară! repetă cu glasul lui tineresc, tremurând de emoţie, Kalganov, care nu scosese o vorbă până atunci.

— De ce mai face umbră pământului omul ăsta?! îşi smulse un muget înăbuşit din piept Dmitri Fiodorovici, care era ca turbat de mânie; şi ridică din umeri într-un chip atât de ciudat, încât toată lumea avu o clipă impresia că-i cocoşat. Spuneţi-mi, cum de i se îngăduie să mai pângărească faţa pământului cu ticăloşia lui? şi îşi roti privirile, cu mâna întinsă spre bătrân, rostind răspicat, cu voce scăzută, fiece cuvânt.

— L-aţi auzit, l-aţi auzit ce spune paricidul, cuvioşilor? se năpusti Fiodor Pavlovici asupra părintelui Iosif. Iată şi răspunsul la indignarea dumitale! Ruşine? De ce să-mi fie ruşine? „Lepădătura” asta, cum îi ziceţi voi, femeia asta „uşoară” poate că-i de o mie de ori mai sfântă decât voi, domnilor călugări, care căutaţi mântuirea sufletului. Cine ştie, poate c-o fi fost silită în tinereţe de mediul în care trăia să apuce pe o cale greşită, în schimb „a iubit mult”, şi Hristos a iertat-o pe femeia care a iubit mult...

— Domnul nostru Hristos a iertat-o, dar nu pentru o iubire ca asta, izbucni scos din sărite părintele Iosif, de obicei atât de blajin.

— Ba nu, ca asta, ca asta, pentru o iubire ca asta, părinţeilor, da, da, ca asta! Vreţi să vă mântuiţi aici sufletul îndopându-vă cu varză şi vă credeţi sfinţi! Mâncaţi în fiecare zi porcuşori{24}, câte unul pe zi, şi vă închipuiţi c-o să-l puteţi cumpăra cu porcuşori pe Dumnezeu!

— E prea din cale-afară, s-a întrecut cu gluma! protestau toţi din toate părţile.

Scena aceasta revoltătoare avu însă un final cu totul neprevăzut. Stareţul se sculă brusc de pe scaun. Alioşa, care stătea pierit de spaimă, neliniştindu-se pentru fiecare în parte, şi mai ales pentru dânsul, abia mai avu vreme să-l ia de braţ. Bătrânul făcu un pas spre Dmitri Fiodorovici şi, când