ajunse în dreptul lui, se lăsă în genunchi. Alioşa crezu că i se tăiaseră picioarele din pricina slăbiciunii, dar nu era aşa. Cum stătea aşa, îngenuncheat, bătrânul bătu o mătanie, atingând pământul cu fruntea, stăpân pe mişcările lui şi pe deplin conştient. Alioşa era atât de uimit, încât nici nu mai apucă să-l ajute să se ridice de jos. Un surâs palid mijea pe buzele stareţului.

— Vă cer iertare! Vă cer iertare tuturor! rosti el în sfârşit, făcând plecăciuni în dreapta şi în stânga.

Câteva clipe, Dmitri Fiodorovici râmase locului, ca împietrit. Ce mai era şi asta: să cadă cu faţa la pământ, la picioarele lui? Apoi scoase un strigăt: „O, Doamne!”, şi acoperindu-şi obrazul cu palmele, ieşi buzna pe uşă afară. Oaspeţii îl urmară în grup atât de buimăciţi, încât uitară să-şi mai ia rămas-bun de la gazdă. Numai ieromonahii se apropiară din nou să-i ceară binecuvântarea.

— De ce s-o fi aplecat aşa la picioarele lui? O fi vreun gest simbolic, sau ce? încercă să deschidă iarăşi vorba Fiodor Pavlovici, care se potolise ca prin minune, fără să îndrăznească totuşi să se adreseze cuiva anume. În momentul acela tocmai se pregăteau să părăsească schitul.

— Nu vorbesc cu nebunii şi nici nu văd ce-aş avea de vorbit cu o casă de nebuni, îi răspunse prompt Miusov, mânios. În schimb, pot să-ţi spun că mă lipsesc cu dragă inimă de societatea dumitale, Fiodor Pavlovici, de astă dată, crede-mă, pentru totdeauna! Unde o fi călugărul acela?...

„Călugărul acela”, adică monahul cel tinerel care-i poftise mai înainte la masă din partea egumenului, nu zăbovi să se arate la faţă, ieşindu-le oaspeţilor înainte tocmai când coborau treptele, ca şi cum i-ar fi aşteptat acolo tot timpul.

— Fii atât de bun, cucernice părinte, şi spune-i din partea mea părintelui egumen că mă închin cu tot respectul şi roagă-l pe înaltpreasfântul să mă ierte – numele meu e Miusov – că s-a întâmplat ceva neprevăzut, care mă sileşte să nu pot răspunde cu nici un chip cinstei de a fi oaspetele Sfinţiei sale la trapeză, deşi aş fi venit cu dragă inimă, spuse Piotr Aleksandrovici.

— Întâmplarea neprevăzută sunt eu! Se grăbi să-i ţină isonul Fiodor Pavlovici. Auzi, părintele, Piotr Aleksandrovici nu vrea să mai rămână nici o clipă cu mine, altfel ar fi venit negreşit. Totuşi, ai să te duci, Piotr Aleksandrovici, te rog eu să te duci la părintele egumen, du-te sănătos şi poftă bună! Să ştii că eu sunt cel care refuză invitaţia, nu dumneata. Mă duc la mine acasă să mănânc, da, da, acasă, acasă, aici nu mă simt în stare, Piotr Aleksandrovici, cea mai amabilă rudă a mea!

— Nu-ţi sunt rudă şi nici nu ţi-am fost niciodată, om de nimic ce eşti!

— Într-adins ţi-am spus aşa, ca să te fac să turbezi, fiindcă vrei cu orice chip să te lepezi de asemenea rubedenii, şi totuşi, orice ai zice şi oricât te-ai frământa, pot să-ţi arăt negru pe alb în calendarul bisericesc că am dreptate; am să trimit trăsura să te ia, Ivan Fiodorovici, dacă vrei să rămâi. Cât despre dumneata, Piotr Aleksandrovici, buna-cuviinţă te obliga să te duci la părintele egumen, trebuie oricum să te scuzi pentru toată tevatura de azi...

— Chiar pleci cu adevărat? Nu cumva ne duci iarăşi cu vorba?

— Piotr Aleksandrovici, cum aş mai avea obrazul să vin după tot ce s-a întâmplat?! mi-am ieşit din fire, domnilor, vă rog să mă iertaţi, m-am înfierbântat! Nici nu ştiţi ce-i în sufletul meu! Mi-e ruşine. Domnilor, sunt oameni în pieptul cărora bate inima lui Alexandru Macedon, alţii au inimioara căţeluşei Fidelka. Aşa ca mine, eu şi căţeluşa Fidelka. Mi-e inima cât un purice! Pot eu să mă duc la masă după o boroboaţă ca asta, să mă îndop cu bucatele lor călugăreşti! Nu mi-ar fi ruşine? Zău, mi-e ruşine, nu pot, scuzaţi-mă!

„Dracu' ştie dacă nu mă duce iarăşi de nas!?” se întrebă îngândurat Miusov, uitându-se nedumerit după bufonul care pleca. La un moment dat, acesta întoarse capul şi, văzând că Piotr Aleksandrovici îl urmărea cu privirea, îi trimise o bezea.

— Dar dumneata ce faci, mergi la egumen? îl întrebă răstit Miusov pe Ivan Fiodorovici.

— De ce nu? De altminteri, am fost invitat de ieri în mod special.

— Din păcate, mă simt într-adevăr aproape obligat să mă duc la masă, fir-ar să fie! urmă pe acelaşi ton iritat şi plin de amărăciune Miusov, fără să ţină seama că-l aude călugăraşul. Barem acolo să ne cerem iertare pentru ce s-a întâmplat şi să arătăm că nu suntem noi de vină...Ce crezi?

— Da, trebuie să arătăm că nu suntem vinovaţi. Şi apoi, tata nu merge cu noi, observă Ivan Fiodorovici.

— Atâta mai lipsea, să mai vină şi tatăl dumitale! Blestemată să fie de masă! Totuşi, mergeau mai departe cu toţii. Călugăraşul asculta fără să scoată o vorbă. O singură dată doar deschise gura, în timp ce mergeau prin pădure, ca să spună că părintele egumen îi aşteaptă de mult la masă şi că întârziaseră cel puţin o jumătate de oră. Nimeni însă nu-i răspunse. Miusov se uita cu ură la Ivan Fiodorovici.

„Se duce la masă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat! Obraz de toval şi suflet de Karamazov!” se gândea el.

 

 

VII - UN SEMINARIST CARIERIST

 

Alioşa îl conduse pe bătrân în iatac şi-l ajută să se aşeze pe pat. Încăperea era foarte mică şi sumar mobilată doar cu lucrurile strict necesare: un pat îngust de fier, peste care era aşternută o pătură în loc de saltea, iar în colţ, în dreptul icoanelor, un analoghion, şi pe analoghion o cruce şi o evanghelie. Stareţul se lăsă pe pat, istovit de puteri; ochii îi străluceau şi respira cu greutate. După ce se aşeză, se uită atent la Alioşa, ca şi cum ar fi chibzuit în sinea lui ceva.

— Du-te, dragul meu, du-te, îmi ajunge Porfiri, grăbeşte-te! Au nevoie de tine acolo; du-te la părintele egumen, şi serveşte-i la masă.

— Binecuvântaţi-mă, Sfinţia voastră, şi îngăduiţi-mi să rămâm aici, se rugă Alioşa.

— Ei au mai multă nevoie de tine. Nu-i pace între ei. Du-te să-i serveşti