şi caută să le vii într-ajutor. Când s-o stârni iarăşi satana, spune o rugăciune. Şi să ştii, fiule (aşa-i plăcea lui să-l numească pe Alioşa), că locul tău de acum încolo nu-i aici. ţine minte asta, flăcăule! Când m-oi învrednici să mă înfăţişez ziditorului, tu trebuie să pleci din mănăstire. Să pleci de tot.

Alioşa avu o tresărire.

— De ce tresari? locul tău deocamdată nu este aici. Te binecuvântez pentru o însemnată chemare ce ai de împlinit în lume. Ai să pribegeşti mult, fiule. Va veni vremea să te însori, da, trebuie... Multe o să ai de pătimit până ţi-o fi dat să te întorci iarăşi aici! şi multe o să ai de făcut... Dar nu mă îndoiesc de tine, de aceea te trimit. Să-ţi ajute domnul nostru Hristos. Ai grijă de-l păstrează în sufletul tău, şi o să te ajute. Vei încerca o grea suferinţă, şi în suferinţa aceea îţi vei afla fericirea. Iată porunca mea: să cauţi fericirea în durere. Munceşte, munceşte fără preget! Să nu uiţi ce ţi-am spus acum, căci, deşi o să mai stăm de vorbă împreună, zilele, ba poate chiar şi orele îmi sunt numărate.

O adâncă tulburare se zugrăvi din nou pe chipul tânărului. Buzele îi tremurau.

— Ce ţi-a căşunat iar? zâmbi blajin stareţul. Fie îngăduit mirenilor să-şi petreacă morţii cu plânset şi jale, în inima noastră noi ne bucurăm pentru fiecare schimnic răposat întru Domnul. Ne bucurăm şi ne rugăm pentru el. Şi acum, lasă-mă singur. Vreau să mă rog. Du-te, grăbeşte-te. Rămâi lângă fraţii tăi. Şi nu numai lângă unul singur, ci lângă amândoi.

Stareţul ridică mâna şi făcu semnul crucii. Era cu neputinţă să nu-i dea ascultare, deşi Alioşa ar fi vrut din toată inima să rămână lângă el. Şi ardea de nerăbdare să-l întrebe, îi stătea chiar pe limbă să-i spună: „Ce a fost cu mătania aceea, de ce v-aţi închinat până la pământ în faţa fratelui meu Dmitri”, dar nu îndrăzni. Ştia că, dacă s-ar fi putut, bătrânul i-ar fi spus şi singur, fără să-l fi iscodit. Iar dacă tăcea, însemna că aşa îi era vrerea. Alioşa rămăsese încremenit când îl văzu căzând la pământ: credea cu tot dinadinsul că mătania aceea trebuie să aibă un tâlc ascuns. O semnificaţie misterioasă şi poate chiar cutremurătoare. Ieşind pe poarta schitului în grabă ca să ajungă la mănăstire, la părintele egumen, înainte de a se aşeza lumea la masă (bineînţeles numai ca să-i servească pe oaspeţi), simţi o strângere de inimă şi se opri locului: îi răsuna din nou în urechi, ca aievea, glasul stareţului prorocindu-şi sfârşitul apropiat.

Bătrânul vorbise cu prea mare convingere pentru ca prezicerile lui să nu se adeverească fără doar şi poate. Alioşa credea cu sfinţenie în cuvântul lui. Dar ce-o să se facă fără el, cum o să poată oare să trăiască fără a-l mai vedea, fără a-i mai auzi glasul vreodată? Unde o să se ducă? Îi poruncise să nu verse nici o lacrimă şi să plece din mănăstire, Doamne! De mult nu mai încercase o durere atât de cumplită! Întinse pasul la drum, grăbindu-se să străbată limba de pădure ce despărţea schitul de mănăstire, şi ca să nu se mai gândeascâ la nimic – era prea dureros – privi pinii seculari ce străjuiau cărarea. Nu avea mult de mers, să tot fi fost vreo cinci sute de paşi, şi la ceasul acela nu putea să întâlnească pe nimeni în cale; totuşi, la cea dintâi cotitură, îl zări pe Rakitin, care parcă aştepta pe cineva.

— Nu cumva mă aştepţi pe mine? întrebă Alioşa, ajungând în dreptul lui.

— Ba chiar pe tine, râse Rakitin. Te grăbeşti să te duci la părintele egumen? ştiu: are masă mare. De mult n-a mai fost asemenea ospăţ la mănăstire, de când, dacă mai ţii minte, i-a primit pe arhiereu şi pe generalul Pahatov. Eu n-am ce căuta acolo, dar tu-du-te, trebuie să fie cineva să servească la masă. Voiam numai să-mi explici şi mie ce poate să însemne aiureala asta?

— Ce aiureală?

— Plecăciunea pe care stareţul a făcut-o în faţa frăţiorului tău Dmitri Fiodorovici. A dat cu fruntea de podele.

— Cine, părintele Zosima?

— Da, el.

— A dat cu fruntea de podele?

— Ah, crezi c-am fost necuviincios?! Nu-i nimic, să lăsăm fasoanele deoparte. Hai, spune-mi ce înseamnă aiureala asta?

— Nu ştiu, Misa.

— Eram sigur că n-o să-ţi spună nimic. Fireşte, nu e nimic de mirare, încă una dintre cucernicele lor inepţii. Figura asta trebuie să aibă totuşi un tâlc. Acum ai să vezi, toţi drept-credincioşii din oraş au să se întrebe: „Ce poate să însemne aiureala asta?” şi o să se întindă vorba în toată gubernia. Eu cred că moşul, căruia într-adevăr nu-i scapă nimic, a mirosit dinainte crima. Miroase urât la voi, pute!

— Ce crimă?

Se vedea cât de colo că Rakitin avea ceva de spus.

— O să se întâmple o crimă în onorabila voastră familie, cu frăţiorii tăi şi cu babacul cel bogat. De aceea s-a dat cu capul de pământ părintele Zosima, gândindu-se la ce o să fie. Mai târziu, dacă s-o întâmpla ceva, o să se facă zarvă mare: „Ei, aţi văzut, o să spună toată lumea, Sfinţia sa avea harul prorocirii, n-a prezis c-o să fie aşa?”, deşi s-ar putea întreba cineva: ce prorocire mai e şi asta, să te dai cu capul de podele?! De, o fi simbolic, o alegorie, sau dracu' mai ştie ce! şi-aşa o să se ducă zvonul până hăt-departe şi mereu o să-l pomenească; a prezis crima, a ghicit cine o să fie ucigaşul. Ca smintiţii: îşi fac cruce când trec pe lângă o cârciumă şi aruncă cu pietre în biserică. Aşa şi stareţul tău: pe nevinovat îl alungă cu băţul şi în faţa ucigaşului cade în genunchi.

— Ce crimă? Care ucigaş? Ce tot vorbeşti acolo?! şi Alioşa se opri ca ţintuit locului în faţa lui Rakitin.

— Care? Parcă tu nu ştii!? Pun rămăşag că şi tu te-ai gândit la asta. Stai, stai, este interesant, tu nu minţi niciodată, deşi de multe ori se întâmpla să calci în străchini; spune drept: te-ai gândit