cu vechime. Una din ele mi-a dat-o, cum era normal, cel ce mă împinsese să fac cererea, profesorul. Pe al doilea trebuia să-l găsesc eu. Alegerea mea s-a îndreptat spre P., cu care aveam relaţii de prietenie, un intelectual rafinat, un pedagog dăruit în predarea psihiatriei. El ura comunismul mai mult ca mine (lucru pe care mi-l mărturisea zilnic când beam cafeaua împreună, la ora zece, prelungind pauza dincolo de orice limite permise); da, ura comunismul cât putea, era un anticomunist visceral. Nu făcea un secret din asta când vorbea cu prietenii, dar arăta o altă faţă de îndată ce se apropia şeful nostru. Pe de altă parte, era de mult membru de Partid, disciplinat, iar la şedinţe vorbea cum trebuia. Ce însemna „cum trebuia“? Nu trebuia să pari convins; era chiar mai bine să se vadă că te prefaci. Cel ce se preface arată că-i este frică. Deci e un om mai sigur. Cel ce e convins e mai suspect că şi-ar putea schimba odată ideile. Trebuia să se vadă că erai supus, nu convins.

Câteodată mi se părea că exista un fel de voluptate în ambiguitatea lui P. Faptul că se prostitua voia parcă să spună: „Cu toate marile mele calităţi intelectuale, n-aş fi putut ajunge, dacă nu mă umileam în halul ăsta, nici măcar psihiatru într-o policlinică de provincie. Priviţi, fraţilor, ce am ajuns: o cârpă. Priviţi şi ruşinaţi-vă! Dacă societatea nu ar fi compusă din asemenea lichele, nici eu n-aş fi avut nevoie să mă smeresc în acest fel“. Într-adevăr, era ceva smerit, ascetic, o urmă de martiriu în atitudinea lui. Şi totuşi, nu te puteai împiedica să te gândeşti că era şi ceva pervers în această smerenie.

P. era în multe privinţe admirabil. Avea o formaţie psihiatrică splendidă, îi citise pe autorii clasici ai psihopatologiei, în special germani. Asta-i permitea să nu se extazieze în faţa ultimei noutăţi ştiinţifice. Pentru cine citise ca el totul fusese deja spus. Se caracteriza ca un „alienist“. El, aşa modern în cultura sa generală, rămânea foarte sceptic când era vorba despre psihanaliză sau alte tendinţe ştiinţifice la modă. Citea curent englezeşte, nemţeşte şi franţuzeşte. Cultura lui literară era preponderent modernă, dar considerabilă. Noi îl invidiam, fiindcă avea o sursă misterioasă, pe care n-a voit niciodată s-o divulge, de cărţi din străinătate. Era mereu la ultimul roman al lui Updike. Cultura lui cinematografică era de asemenea extensivă. Avea o viaţă bizară. Se culca la ora trei-patru noaptea, după lungi ore de lectură. Deşteptarea era la şapte, fiindcă trebuia să vină la spital. Dar după-amiaza se culca din nou şi dormea alte patru ore, de la trei la şapte. Avea o soţie drăguţă, doctoriţă, o fată pe care o adora. El însuşi plimba asupra lumii ochii lui albaştri, umbriţi de tristeţe, parcurgând aleile spitalului cu înalta-i siluetă cam încovoiată.

Eu eram în plin relativism moral. I-am cerut lui P. să-mi facă recomandarea de intrare în Partid (cum aş putea să-l judec, chiar azi, după treizeci şi patru de ani, când l-am rugat, ca un act prietenesc, să participe la murdărirea mea consimţită, nici o clipă măcar n-am văzut intrarea în Partid altfel decât ca pe o murdărire). Avantajele eventuale nu contau, pot să fiu crezut sau nu pe cuvânt. S-a petrecut însă un lucru care m-a mirat: P. a refuzat să-mi dea recomandarea. Mi-a spus că ştia ce gândesc (gândeam ca el, deşi el era mai pornit ca mine contra sistemului, mai înverşunat) şi deci nu putea garanta pentru mine în faţa Partidului, ar fi fost incorect din partea lui.

Atunci cum era el membru de Partid? Aş fi vrut să-l întreb asta, dar m-am abţinut. Am căutat un timp explicaţia pentru atitudinea lui şi nu am găsit-o. Azi, cu o experienţă mai mare în cunoaşterea oamenilor, cred că principala lui motivaţie în a-mi refuza recomandarea a fost frica. Şi-a spus: „Ăsta e un tip cam independent, s-ar putea să nu fie prea pe linie la şedinţe şi apoi o să fiu frecat; de ce i-am dat recomandarea?“. Pot să formulez şi o ipoteză mai avantajoasă pentru P.; şi-a spus: „Nu destul mă murdăresc eu, ce să se mai murdărească şi el?“. Asta era în stilul lui şi, de altfel, am avut indicaţii că raţiona aşa în legătură cu mine, într-o împrejurare la care voi ajunge în aceste pagini.

Da, el accepta să se prostitueze; prin urmare, era un bun membru de Partid. Eu însă, cu un anumit prilej, într-o împrejurare ce se petrecuse cu puţin timp înainte, arătasem că nu eram dispus să fac ce mi se cerea. Cu atât mai bine, dar atunci să nu cer să intru în „gaşca Gunoi“.

Cred că mulţi dintre noi funcţionam aşa, prin impulsuri contradictorii, „la mijloc de rău şi bine“.

Poate că acest prim obstacol ar fi trebuit să-mi tempereze elanul. Eu eram însă lansat pe pistă, aşa că am mers mai departe. Mi-am amintit de L.X., strălucitul internist, spirit critic ascuţit, de la care învăţasem atâta carte. Am luat împreună un dejun la Capşa. L.X. era în plină ascensiune. Devenise în acel moment doctorul mamei şi soacrei Carpatului gândirii. Cât a durat masa, mi s-a plâns ce umilitor e să fii la cheremul a două babe proaste şi abuzive, care te pot chema la două noaptea fiindcă le doare genunchiul. N-am vrut să-l întreb de ce acceptase. Nici nu era nevoie, era prea clar. Vâna o mare carieră – a şi avut-o. Socotea absurd probabil că nici nu-şi pusese vreodată problema să rămână un medic obscur numai din motive morale (astfel de tipi existau, i-am cunoscut: oameni de o competenţă şi de o cultură profesională desăvârşită care au putrezit toată viaţa într-un fund de provincie, ca D.D. de la Boldeşti). L.X. deci a acceptat fără probleme rugămintea mea şi a doua zi mi-a înmânat recomandarea, în stilul convenţional dorit.