japonez imens. Se uita la nişte ţinte fixate în larg pe geamanduri.

Ţintele erau siluete omeneşti din carton.

Urmau să fie atacate şi bombardate în cursul demonstraţiei de forţă pe care aveau s-o ofere cele şase avioane ale flotei Republicii San Lorenzo.

Fiecare ţintă era o caricatură a unui personaj real, al cărui nume era scris cu vopsea pe ambele feţe ale siluetei de carton.

M-am interesat cine le desenase şi am aflat că era vorba de dr. Vox Humana, pastorul creştin. Acesta se afla în apropiere.

— Văd că sunteţi talentat şi în alte domenii.

— Da. În tinereţe, mi-a venit destul de greu să mă hotărăsc ce voi face în viaţă.

— Cred că aţi făcut alegerea potrivită.

— I-am cerut Celui de Sus să-mi îndrume paşii.

— Aţi fost ascultat.

H. Lowe Crosby îi dădu binoclul soţiei sale.

— Uite-l pe Stalin, cel mai aproape de ţărm, şi pe Fidel Castro, lângă el.

— Şi uite-l pe Hitler, cotcodăci Hazel încântată. Şi pe Mussolini, şi un gălbejit.

— Şi Karl Marx.

— Şi kaizerul Will, cu casca aia cu ţâmburuş, gânguri Hazel. Nu credeam că o să-l mai văd.

— Şi mai e şi Mao. Îl vezi?

— Ştie el ce-l paşte? întrebă Hazel. Ştie el că-l paşte cea mai mare surpriză din viaţa lui? E o idee foarte bună!

— I-au pus acolo pe toţi duşmanii libertăţii, declară H. Lowe Crosby.

 

 

103

Opinia unui medic despre efectele

unei greve a scriitorilor

 

Nici unul dintre cei prezenţi nu ştia că voi fi preşedinte. Nici unul nu ştia cât de gravă e starea lui "Papa". Frank ne comunicase că "Papa" se odihneşte şi le trimite salutări,

Frank anunţă că evenimentele urmau să se desfăşoare astfel: ambasadorul Minton avea să arunce coroana în mare, în cinstea celor O Sută de Martiri, apoi avioanele urmau să atace ţintele din larg, iar pe urmă el, Frank, va spune câteva cuvinte.

Frank nu le-a spus celor adunaţi acolo că, după discursul lui, aveam să ţin şi eu un discurs. Aşa că am fost tratat ca un simplu ziarist invitat la ceremonie şi am început să mă învârt inofensiv în gargaloane în stânga şi-n dreapta.

— Bună, mami, i-am zis lui Hazel Crosby.

— Ei, uite-l pe băiatul meu! mă strânse Hazel într-o îmbrăţişare parfumată şi le spuse tuturor: Băiatul ăsta e un hoosierl

Cei doi Castle stăteau deoparte. Fuseseră multă vreme indezirabili, aşa că acum erau curioşi să afle motivul pentru care fuseseră invitaţi la castelul lui "Papa".

Castle fiul îmi spunea Scoop{8}.

— Bună dimineaţa, Scoop. Ce mai e nou în lumea cuvintelor?

— Te-aş putea întreba acelaşi lucru, i-am răspuns eu.

— Mă bate gândul să lansez apelul la o grevă generală a scriitorilor, care să continue până când omenirea îşi va veni în sfârşit în fire. M-ai sprijini?

— Scriitorii au dreptul să facă grevă? Ar fi ca şi cum poliţia sau pom-pierii ar sta cu mâinile-n sân.

— Sau profesorii.

— Sau profesorii, am încuviinţat eu. Am scuturat din cap. Nu, conştiinţa nu m-ar lăsa să mă alătur grevei. Cred că atunci când devii scriitor îti asumi înalta misiune de a crea frumuseţea, luminarea minţilor şi alinarea cât mai repede cu putinţă.

— Mă gândesc ce şoc ar fi pentru oameni ca, dintr-o dată, să nu mai apară cărţi, piese de teatru, poveşti şi poezii noi.

— Şi o să fii mândru de tine când oamenii o să înceapă să moară ca nişte muşte? l-am întrebat.

— Ar muri mai degrabă ca nişte câini turbaţi, cred — mârâind şi clănţănind unii la alţii şi muşcându-şi cozile.

M-am întors către Castle tatăl.

— Cum moare un om atunci când este lipsit de mângâierea literaturii?

— În două feluri, zise el, prin paralizia inimii sau prin atrofierea sistemului nervos.

— Nici una din astea nu-i prea plăcută, presupun, spusei.

— Într-adevăr, răspunse Castle tatăl. Pentru numele lui Dumnezeu, vă rog pe amândoi, nu vă opriţi din scris!

 

 

104 Sulfatiazol

 

Divina Mona nu s-a apropiat de mine şi nici nu m-a încurajat cu priviri languroase sâ vin lângă ea. Îşi asumase rolul de gazdă, prezentându-i pe Angela şi micul Newt invitaţilor din San Lorenzo.

Acum, când mă gândesc la ea — şi îmi aduc aminte de indiferenţa faţă de leşinul lui "Papa" şi faţă de logodna noastră —, aprecierile mele oscilează între entuziasm şi dispreţ.

Să fi fost oare întruchiparea cea mai înaltă a spiritualităţii feminine?

Sau era complet anesteziată, frigidă — o inimă pustie, obsedată de xilofon, de cultul frumuseţii şi de boko-maru?

Nu voi afla niciodată răspunsul.

Bokonon ne spune:

 

Îndrăgostitul e o amăgire,

Pe sine se minte.

Cei sinceri nu simt iubire

Ochii lor sunt plini de luare-aminte.

 

Prin urmare, instrucţiunile mele sunt clare, cred. Mi-o voi aminti pe Mona ca pe o fiinţă sublimă.

— Spune-mi, l-am întrebat pe Philip Castle în Ziua Celor O Sută de Martiri ai Democraţiei, ai vorbit azi cu prietenul şi admiratorul tău H. Lowe Crosby?

— Nu m-a recunoscut îmbrăcat în costum, cu cravată şi pantofi, răspunse tânârul Castle. Am purtat deja o discuţie despre biciclete. Nu e exclus să mai vorbim.

Intenţia lui Crosby de a construi biciclete în San Lorenzo nu mă mai amuza. Ca preşedinte al insulei, îmi doream foarte tare o fabrică de biciclete. Brusc, am simţit respect pentru persoana şi acţiunile lui H. Lowe Cros-by.

— Cum credeţi că ar privi locuitorii insulei industrializarea? i-am întrebat pe cei doi Castle.

— Pe oamenii din San Lorenzo, spuse Castle tatăl, îi interesează trei lucruri: pescuitul, împerecherea şi bokononismul.

— Credeţi că nu-i interesează progresul?

— Au avut deja ocazia să vadă ceva din el. Există un singur aspect al progresului care îi entuziasmează.

— Care anume?

— Chitara electrică.

M-am întors la cei doi Crosby. Frank le explica cine e Bokonon şi împotriva cui lupta.

— Bokonon e împotriva ştiinţei.

— Cum e posibil ca un om întreg la cap să fie împotriva ştiinţei? întrebă Crosby.

— Eu, una, aş fi murit dacă n-ar fi fost penicilina, spuse Hazel. Şi mama mea la fel.

— Câţi ani are mama dumneavoastră? mă interesai eu.

— O sută şase. Extraordinar, nu?

— Cu siguranţă, am încuviinţat.

— Şi acum aş fi fost văduvă, dacă n-ar fi existat un medicament pe care l-a luat soţul meu odată, zise Hazel. Se întoarse spre Crosby ca să afle numele medicamentului: Dragă, cum îi zicea la doctoria aia care ţi-a