Totuşi, nu avea nicio cale de a le anunţa să-l lase să încerce de unul singur.

Barbie se culcă pe spate, cu mâinile sub cap. O întrebare îl sâcâia mai presus de toate celelalte: ce se întâmplase cu exemplarul dosarului VADER destinat Juliei? Fiindcă la ea nu ajunsese; în privinţa asta, era sigur că Rennie spusese adevărul.

Nu avea de unde şti şi nu avea nici ce să facă, altceva decât să aştepte.

Întins pe spate, cu privirea spre tavan, Barbie îşi începu aşteptarea.

1

Când Linda şi Jackie s-au întors de la departamentul poliţiei, Rusty şi fetele şedeau pe treapta de la intrare, aşteptându-le. Cele două J erau încă în cămăşi de noapte – subţiri, de bumbac, nu flanelatele pe care erau obişnuite să le poarte în acea perioadă a anului. Deşi încă nu era ora şapte dimineaţa, termometrul de lângă fereastra bucătăriei arăta o temperatură de 19 grade Celsius.

În mod normal, cele două fetiţe ar fi luat-o la fugă pe alee ca să-şi îmbrăţişeze mama, cu mult înaintea lui Rusty, dar de astă dată tatăl lor le-o luă înainte cu câţiva metri. O cuprinse pe Linda de talie, iar ea îl luă cu braţele pe după gât, aproape dureros de strâns – nu era o îmbrăţişare de bun-venit, ci agăţarea disperată a cuiva care se îneacă.

— Eşti bine? îi şopti el la ureche.

Părul Lindei i se frecă de obraz, în sus şi-n jos, după cum dădea din cap. Apoi, se retrase. Ochii îi străluceau.

— Eram convinsă că Thibodeau o să se uite în cereale, Jackie a avut ideea să scuipăm în ele, a fost genială, dar eu tot eram sigură…

— De ce plânge mami? întrebă Judy, parcă gata să izbucnească şi ea în plâns.

— Nu plâng, răspunse Linda, ştergându-se la ochi. Sau, mă rog, poate puţin… Fiindcă îmi pare aşa de bine că-l văd pe tăticul vostru…

— La toţi ne pare bine că-l vedem! îi spuse Janelle lui Jackie. Fiindcă, tăticul meu, EL E ŞEFU!

— Nu ştiam, replică Rusty, după care o sărută pe Linda, apăsat, pe gură.

— Pupici-pe-buzici! constată Janelle, fascinată, în timp ce Judy îşi acoperea ochii, chicotind.

— Haideţi, fetelor, la leagăne, le chemă Jackie. Pe urmă, o să vă îmbrăcaţi pentru şcoală.

— VREAU PESTE CAP! răcni Janelle, repezindu-se înainte.

— Pentru şcoală? se miră Rusty. Serios?

— Serios, îi răspunse Linda. Doar cei mici, la East Street Grammar. Jumătate de zi. Wendy Goldstone şi Ellen Vanedestine s-au oferit să se ocupe. Cei până la trei ani într-o sală, cei de la patru la şase, în alta. Nu ştiu dacă chiar vor învăţa ceva, dar vor avea un loc unde să se ducă şi o stare de normalitate. Poate…

Ridică ochii spre cer, care era senin dar avea totuşi o tentă gălbuie. „Ca un ochi albastru cu un început de cataractă”, îşi spuse ea.

— Mi-ar prinde şi mie bine puţină normalitate. Ia uită-te cum arată cerul.

Rusty ridică scurt privirea, apoi îşi ţinu soţia la o lungime de braţ, ca s-o studieze.

— Aţi reuşit? Eşti sigură?

— Da. Dar era cât pe ce. Chestiile astea or fi distractive în filmele cu spioni, da-n realitate sunt groaznice. N-am să-l ajut să evadeze, iubitule. Din cauza fetelor.

— Toţi dictatorii iau ostatici copii, spuse Rusty. La un moment dat, oamenii trebuie să spună că nu se mai poate.

— Dar nu aici şi nu încă. Asta a fost ideea lui Jackie, aşa că s-o lăsăm pe ea s-o rezolve. Nu mă amestec şi n-am să te las nici pe tine să te amesteci.

Şi totuşi, Rusty ştia că, dacă el îi cerea s-o facă, avea să se supună; i-o citea pe sub expresia de pe faţă. Dacă asta însemna să facă pe şeful, atunci prefera să se lipsească.

— Te duci la lucru? o întrebă.

— Sigur că da. Fetele merg la Marta, Marta le duce la şcoală, iar Linda şi Jackie se prezintă iar la datorie, pentru o nouă zi sub Dom. Orice altceva ar arăta ciudat. Detest că trebuie să gândesc aşa.

Răsuflă scurt, cu putere.

— Şi mai sunt şi obosită.

Aruncând o privire spre fete, ca să se asigure că n-o auzeau, adăugă:

— Obosită de futu-i mă-sa. Abia dacă am închis un ochi. Tu te duci la spital?

Rusty clătină din cap.

— Ginny şi Twitch o să fie singuri acolo cel puţin până la prânz… deşi, cu tipul ăsta nou care-i ajută, cred c-o să se descurce. Thurston e un soi cam New Age, dar se pricepe. Eu am să trec pe la Claire McClatchey. Trebuie să vorbesc cu copiii ăia şi să mă duc acolo unde-au descoperit creşterea nivelului de radiaţii, cu contorul Geiger.

— Unde să le spun oamenilor că eşti?

Rusty rămase un moment pe gânduri.

— Cred că cel mai bine ar fi să le spui adevărul. Sau, cel puţin, o parte din el. Zi că umblu după un posibil generator al Domului. S-ar putea să-l facă pe Rennie să se gândească mai bine ce planuri îşi face în continuare.

— Şi când mă vor întreba în ce zonă? Fiindcă sigur au să mă întrebe.

— Spune că nu ştii, dar crezi că e în vestul oraşului.

— Black Ridge e la nord.

— Tocmai de-aia. Dacă Rennie îi spune lui Randolph să-şi trimită cavaleria, mai bine să se ducă aiurea. Iar dacă te ia cineva la întrebări pe urmă, zici că erai obosită şi probabil le-ai încurcat. Şi, ascultă, iubito – înainte de a te duce la poliţie, fă o listă cu oamenii care ar putea crede că Barbie nu e vinovat de crimele alea.

„Noi şi ei”, îşi spuse el din nou.

— Trebuie să vorbim cu toţi înaintea şedinţei municipale de mâine. Cât mai discret.

— Rusty, eşti sigur? Fiindcă, după incendiul de-aseară, tot oraşul o să-i caute pe complicii lui Dale Barbara.

— Dacă sunt sigur? Da. Dacă-mi convine? Fii convinsă că nu.

Linda se uită din nou în sus, la cerul gălbui, apoi la cei doi stejari din curtea din faţă, cu frunzele atârnând moi şi nemişcate, decolorându-se încet spre un maroniu mohorât. Oftă.

— Dacă Rennie i-a făcut o înscenare lui Barbara, atunci s-ar putea ca tot el să fi dat foc şi ziarului. Ştii asta, nu?

— Ştiu.

— Iar dacă Jackie reuşe