— Va trebui să mă gândesc şi la asta.

— Dacă găseşti generatorul şi-l închizi, toate aiurelile astea gen „I Spy” nu vor mai avea niciun rost.

— Roagă-te să se întâmple aşa.

— O să mă rog. Şi cu radiaţiile ce-ai să faci? N-am chef să te trezeşti cu leucemie sau mai ştiu eu ce.

— Am eu o idee şi în legătură cu asta.

— Să te întreb care?

Rusty zâmbi.

— Mai bine nu. E destul de nebunească.

Împletindu-şi degetele printre ale lui, Linda îi mai spuse:

— Să ai grijă.

— Şi tu, răspunse el, sărutând-o uşor.

O priviră pe Jackie, care dădea fetele în leagăne. Aveau multe motive ca să fie atenţi. Totuşi, Rusty considera că în viaţa lui riscul începea să devină un factor major. Mai bine zis, dacă voia să-şi mai poată privi chipul în oglindă dimineaţa când se bărbierea.

2

Lui Horace îi plăcea mâncarea de oameni.

Mai mult, Horace corgi adora mâncarea de oameni. Fiind puţin cam supraponderal (ca să nu zicem că şi cam albit în jurul botului, de câţiva ani), nu avea voie s-o mănânce, iar Julia nu ezitase să pună capăt trataţiilor de la masa ei, după ce veterinarul îi spusese clar că aceste acte de generozitate scurtau viaţa colocatarului. Conversaţia avusese loc cu un an şi patru luni în urmă; de-atunci, Horace era nevoit să se mulţumească doar cu Bil-Jac şi câte o trataţie dietetică pentru câini. Acestea semănau cu nişte pacheţele de polistiren şi, judecând după expresia plină de reproş pe care i-o adresa Horace înainte de a le mânca, probabil că aveau şi acelaşi gust. Julia, însă, respecta regulile: gata cu pieliţele de pui fripţi, gata cu tăieţeii cu brânză, gata cu îmbucăturile din gogoaşa ei de dimineaţă.

Acest sistem limita consumul de alimente verboten pentru Horace, dar nu-l stopase complet; dieta impusă îl obliga pur şi simplu să scormonească, lucru care-i plăcea destul de mult, întrucât îi redeştepta apucăturile viclenilor lui strămoşi. Plimbările de dimineaţa şi seara, mai ales, erau bogate în delicii culinare. Uluitor, ce lăsau oamenii în rigolele de pe Main Street şi West Street, care formau obişnuitul lui traseu de plimbărică. Se găseau pe-acolo cartofi prăjiţi, chipsuri, crochete cu unt de arahide aruncate, câte un ambalaj de îngheţată pe care mai era prinsă puţină ciocolată. Odată, nimerise peste o plăcintă Table Talk întreagă. Se mutase de pe casoletă în stomacul lui cât ai zice „colesterol”.

Nu reuşea să înfulece toate bunătăţile care-i ieşeau în cale; uneori, Julia observa ce încerca să facă şi-l smucea de lesă înainte de a apuca să înghită. Dar reuşea, totuşi, să mănânce multe, fiindcă adeseori Julia îl plimba cu câte o carte sau un număr din The New York Times în mână. Faptul de a fi ignorat în favoarea Times-ului nu era mereu plăcut – când îşi dorea un scărpinat pe burtă, de exemplu –, dar în timpul plimbărilor neatenţia ei era o binecuvântare. Pentru câinii corgi mici şi galbeni, neatenţia înseamnă gustărici.

Şi în dimineaţa aceea era ignorat. Julia şi cealaltă femeie – cea căreia îi aparţinea casa, fiindcă mirosul ei se simţea peste tot, mai ales în vecinătatea camerei unde oamenii se duceau să-şi lase caca şi să-şi marcheze teritoriul – stăteau de vorbă. La un moment dat, cealaltă femeie plânse, iar Julia o cuprinse cu braţele.

— Mi-e mai bine, dar nu bine de tot, spuse Andrea.

Se aflau în bucătărie. Horace simţea mirosul cafelei pe care o beau. Cafea rece, nu caldă. Mai simţea şi miros de pateuri. Din alea cu glazuri.

— Încă mai mi-e poftă.

Dacă vorbea despre pateurile cu glazură, Horace era de aceeaşi părere.

— S-ar putea ca pofta să persiste mult timp, spuse Julia, iar asta nici măcar nu e partea cea mai importantă. Îţi salut curajul, Andi, dar Rusty a avut dreptate – sevrajul e prostesc şi periculos. Mare noroc ai că nu ţi-au venit convulsiile.

— Din câte ştiu, s-ar putea să-mi fi venit, replică Andrea, luând o gură de cafea; Horace auzi sorbitura. Am avut nişte vise al naibii de ciudate. Unul era cu un foc. Un foc mare. De Halloween.

— Dar acum ţi-e mai bine.

— Puţin. Încep să cred că s-ar putea s-o scot la capăt. Julia, eşti bine venită să stai aici, cu mine, dar cred c-ai putea să-ţi găseşti o locuinţă mai plăcută. Mirosul ăsta…

— Dacă-i vorba de miros, am avea ce face. Luăm un ventilator cu baterii, de la Burpee’s. Dacă oferta de cazare la tine e serioasă – şi-l include şi pe Horace –, o primesc. Nicio persoană care încearcă să scape de un viciu nu trebuie să fie lăsată singură.

— Altă cale cred că nu există, scumpo.

— Las-că-nţelegi tu ce vreau să zic. De ce-ai făcut-o?

— Fiindcă s-ar putea ca, pentru prima oară de când am fost aleasă, oraşul ăsta să aibă nevoie de mine. Şi fiindcă Jim Rennie m-a ameninţat că nu-mi mai primesc pastilele, dacă mă opun planurilor lui.

Horace nu mai ascultă continuarea. Mai mult îl interesa mirosul care-i ajungea la nas din spaţiul strâmt aflat între perete şi un capăt al canapelei. Pe acea canapea îi plăcea lui Andrea să se aşeze în zilele ei bune (şi mult mai bogate în medicamente), uneori uitându-se la programe ca „The Hunted Ones (un sequel isteţ al serialului Lost) şi Dancing with the Stars, alteori la câte un film pe HBO. În serile cu filme, mânca adesea popcorn copt la microunde. Punea bolul pe gheridon. Întrucât toxicomanii rareori sunt ordonaţi, floricelele de porumb se împrăştiau până sub masă. Mirosul lor îl tulburase acum pe Horace.

Lăsând femeile cu palavrele lor, îşi croi drum pe sub măsuţă, până în acel spaţiu. Era îngust, dar gheridonul forma o punte naturală, iar el era un câine destul de suplu, mai ales de când adoptase versiunea pentru corgi a dietei WeightWatchers. Cele dintâi floricele se aflau chiar în spatele dosarului VADER, care zăcea acolo în plicul lui de manila. Horace stătea chiar pe numele stăpânei lui (scris în caligrafia îngrijită a regretatei Brenda Perkins) şi tocmai înfuleca primele îmbucături dintr-o comoară surprinzător de bogată, când