O femeie spuse: „Du-i-l!”

Horace ridică privirea, ciulind urechile. Nu era vocea Juliei şi nici a celeilalte femei; era o vocemoartă. La fel ca toţi câinii, şi Horace auzea destul de des vocimoarte, iar uneori îi vedea chiar şi pe cei cărora le aparţineau. Morţii erau peste tot prin jur, dar viii nu puteau să-i vadă, la fel cum nu puteau nici să le simtă pe cele mai multe dintre cele zece mii de arome care-i înconjurau clipă de clipă.

„Du-i-l Juliei, are nevoie, e al ei.”

Asta era ridicol. Julia nu mâncase niciodată ceva care să fi fost înainte în gura lui. Horace ştia acest lucru dintr-o îndelungată experienţă. Nici chiar dacă-i împingea trataţia cu botul, ea n-o lua. Popcornul era mâncaredeoameni, da, dar acum era şi mâncaredepejos.

„Nu popcornul. Dă-i…”

— Horace? întrebă Julia pe acel ton tăios dintotdeauna când era rău – ca în „Of, răule, de parcă n-ai şti”, bla-bla-bla. Ce cauţi acolo? Ieşi afară imediat!

Horace băgă în marşarier. Îi adresă cel mai fermecător rânjet canin – mamăăă, Julia, cât te iubesc! – sperând să nu i se fi prins nicio fărâmiţă de popcorn pe vârful nasului. Apucase să înghită câteva, dar simţea că grosul tezaurului îi scăpase.

— Iar ai scormonit?

Horace se aşeză, privind-o cu expresia tipică de adoraţie – ceea ce şi simţea: o iubea pe Julia foarte mult.

— O întrebare mai potrivită ar fi: „după ce ai scormonit?” continuă Julia, aplecându-se să se uite în spaţiul dintre canapea şi perete.

Înainte de a apuca să vadă ceva, cealaltă femeie începu să icnească, îşi cuprinse trupul cu braţele, încercând să-şi oprească un acces de tremurături, dar nu reuşi. Mirosul i se schimbă, iar Horace ştiu că avea să verse. O privi atent. Uneori, în vărsăturiledeoameni se găsea câte ceva bun.

— Andi? întrebă Julia. Ţi-e bine?

„Ce întrebare”, îşi zise Horace. „N-o miroşi?” Dar şi asta era o întrebare la fel de deplasată. Julia abia dacă-şi putea simţi propriul miros când transpira.

— Da… Nu… Nu trebuia să mănânc brioşa aia cu stafide. Îmi vine să…

Şi ieşi grăbită. Ca să mai adauge un miros în locul cu pişu-şi-caca, probabil. Julia o urmă. Un moment, Horace se întrebă dacă să se târască din nou sub masă, dar mirosi îngrijorarea Juliei, aşa că porni grăbit pe urmele ei.

Uitase complet de voceamoartă.

3

Rusty o sună pe Claire McClatchey din maşină. Era devreme, dar îi răspunse de la primul apel, ceea ce nu-l surprinse. Nimeni din Chester’s Mill nu mai prea dormea în ultima vreme – cel puţin, nu fără asistenţă farmaceutică.

Claire promise să-i adune la ea pe Joe şi prietenii lui până cel târziu la ora opt şi jumătate, urmând să-i ia personal cu maşina, dacă era nevoie. Coborând vocea, spuse:

— Cred că Joe a făcut o slăbiciune pentru fata lui Calvert.

— Ar fi un prost să nu simtă nimic, replică Rusty.

— Va trebui să-i duci acolo?

— Da, dar nu în zona cu radiaţii puternice, vă promit, doamnă McClatchey.

— Claire. Dacă-i dau voie fiului meu să meargă cu dumneata într-un loc unde se pare că animalele se sinucid, cred că ne putem spune pe nume.

— Adu-i pe Norrie şi Benny la voi acasă, şi-ţi promit că voi avea mare grijă de ei la ieşirea pe teren. E-n regulă aşa?

Claire răspunse că da. La cinci minute după ce închise telefonul, Rusty cotea de pe Motton Road, care era sinistru de pustiu, luând-o pe Drummond Lane, o stradă scurtă, mărginită cu cele mai frumoase case din Eastchester. Iar cea mai frumoasă dintre cele mai frumoase avea numele BURPEE scris pe cutia de scrisori. Curând, Rusty se afla în bucătăria soţilor Burpee, bând cafea (fierbinte; generatorul familiei Burpee încă mai funcţiona), împreună cu Romeo şi soţia lui, Michela. Amândoi erau palizi şi posomorâţi. Rommie era îmbrăcat, iar Michela încă în capot.

— Crez’ că tipu-ăla, Barbie, chiar a omorât-o pe Bren? întrebă Rommie. Că dac-aşa e, prietene, cu mâna mea o să-l omor şi io pe el.

Michela îi puse o mână pe braţ.

— Nu eşti tu aşa de prost, scumpule.

— N-aş crede, răspunse Rusty. Cred că i s-a făcut o înscenare. Dar dacă le spui oamenilor c-am zis asta, s-ar putea s-avem mari probleme, cu toţii.

— Rommie a ţinut dintotdeauna la femeia aia.

Michela zâmbea, dar tonul îi era îngheţat.

— Mai mult decât la mine, cred uneori.

Rommie nici nu negă, nici nu confirmă – ba chiar părea să n-o fi auzit deloc. Se aplecă spre Rusty, cu o expresie pătrunzătoare în ochii săi căprui.

— Ce vrei să zici, doc? Cum adică, înscenare?

— Nu vreau să intrăm acum în amănunte. Pentru altceva am venit. Şi mă tem că e tot secret.

— Atunci, nu vreau s-aud, replică Michela şi ieşi din bucătărie, luându-şi cu ea şi cafeaua.

— La noapte, n-o să fie rost de-amor cu femeia asta, remarcă Rommie.

— Îmi pare rău.

Rommie ridică din umeri.

— Mai am una, ’n-oraş. Misha ştie, da’ nu zice. Deci, ia zi, care-i treab-ailantă, doc?

— Nişte copii cred că s-ar putea să fi găsit ceea ce generează Domul. Sunt mici, dar inteligenţi, am încredere în ei. Au luat un contor Geiger şi au descoperit un nivel înalt de radiaţii pe Black Ridge Road. Nu chiar în zona de pericol, nu s-au dus atât de aproape.

— Aproape de ce? Ce-au văzut?

— O lumină violetă intermitentă. Ştii unde-i livada veche?

— La naiba, sigur că ştiu. Acolo, la McCoy. Duceam gagicile cu maşina. Tot oraşu’ se vede de-acolo. Aveam un Willys vechi…

O clipă, pe faţă i se citi nostalgia.

— În fine, lasă. Deci era doar o lumină mov?

— Au mai găsit şi multe animale moarte – nişte căprioare, un urs… După cum arătau, se sinuciseseră.

Rommie îl privi cu gravitate.

— Vin şi eu cu tine.

— Perfect… până la un punct. Unul dintre noi trebuie să meargă până la capăt, şi eu voi fi acela. Dar am nevoie de un costum contra radiaţiilor.

— Ce ţi-ai pus în cap, doc?

Rusty îi spuse. Când termină, Rommie scoase un pachet de Winston şi i-l întinse peste masă.

— Cancerigenele mele favorite, comentă Rusty şi luă una. Aşadar, ce părere ai?

— Păi, pot să te-ajut, răspunse Rommie, aprinzându-şi şi el o ţigară. Am de toate-n magazinu’ meu, cum bine ştie toată lumea din oraş.

Apoi,