— Da’ să nu-ţi apară pozele-n ziaru’ ăla, c-o s-arăţi al naibii de caraghios.

— Nu-mi fac nicio grijă, replică Rusty. Redacţia a ars azi-noapte.

— Am auzit. Tot tipu-ăla, Barbara. Pretenii lui.

— Chiar crezi asta?

— Păi, io-s un suflet credincios. Când Bush a zis că erau bombe atomice şi alte alea-n Irak, l-am crezut. Zic io la oameni: „Ăsta-i ăla care ştie.” Şi mai cred şi că Oswal’ ăla a acţionat singur, io.

Din cealaltă cameră, Michela strigă:

— Mai termină cu balivernele!

Rommie îl privi pe Rusty cu un zâmbet care spunea: „Uite, vezi ce trebuie să-nghit eu?”

— Da, draga mea, răspunse, fără urmă de accent Lucky Pierre; apoi se întoarse iar spre Rusty. Lasă-ţi maşina aici. O să mergem cu furgonul meu. E mai mult loc. Mă laşi la magazin şi te duci după puştii ăia. Eu o să-ţi pregătesc costumul de protecţie. Cât despre mănuşi, însă… nu ştiu.

— Avem mănuşi căptuşite cu plumb, în magazia secţiei de radiologie, la spital. Ajung până la coate. Pot să iau şi un şorţ…

— Bună idee, nu vreau să-ţi scadă nivelu’ la spermă…

— Şi s-ar mai putea să fie şi o pereche, două, de ochelari plumbuiţi cum foloseau tehnicienii şi radiologii în anii ’70. Deşi e posibil să-i fi aruncat. Sper ca nivelul de radiaţii să nu urce cu mult peste cel descoperit de copii, care era încă în zona verde.

— Da’ ai zis că n-au ajuns atât de aproape.

Rusty oftă.

— Dacă acul de pe contorul ăla Geiger bate-n opt sute sau o mie de unităţi pe secundă, continuarea fertilităţii va fi ultima dintre grijile mele.

Înainte de a pleca, Michela – acum îmbrăcată cu o fustă scurtă şi un pulovăr spectaculos de elegant – reveni în bucătărie şi-şi certă soţul că era aşa de prost. Aveau să dea amândoi de necaz din cauza lui. O mai făcuse şi-acuma o făcea din nou. Doar că putea ieşi o belea mai mare decât îi trecea lui prin minte.

Rommie o cuprinse în braţe şi-i vorbi rapid pe franţuzeşte. Ea îi răspunse în aceeaşi limbă, scuipând cuvintele. Rommie răspunse. Michela îi lovi de două ori cu pumnul în umăr, plânse şi-l sărută. Afară din casă, Rommie se întoarse spre Rusty, cu un aer de scuză, ridicând din umeri.

— Ce să facă…? Are un suflet de poet şi dispoziţia emoţională a unui câine maidanez.

4

Când Rusty şi Romeo Burpee ajunseră la magazinul universal, Toby Manning era deja acolo, aşteptând să deschidă şi să servească publicul, dacă aşa binevoia Rommie. Petra Searles, care lucra la farmacia de vizavi, stătea aşezată lângă el. De braţele celor două şezlonguri erau prinse nişte etichete cu anunţul: CHILIPIR – A TRECUT VARA!

— Sigur nu vrei să-mi spui despre costumul ăla anti-radiaţii pe care-ai să-l faci înainte de… ora zece? întrebă Rusty, uitându-se la ceas.

— Mai bine nu, răspunse Rommie. Ai zice că-s nebun. Haide, doc! Du-te să iei mănuşile alea, ochelarii şi şorţu’. Vorbeşte cu puştii. Lasă-mi şi mie niţel timp.

— Şefu’, deschidem? întrebă Toby, când Rommie ieşi.

— Nu-ş… Dup-amiază, poate. Acuma, dimineaţ’, o să fiu cam ocupat, io.

Rusty plecă. Ajunsese pe Town Common Hill, când îşi dădu seama că atât Toby, cât şi Petra purtau brasarde albastre.

5

Găsi mănuşi, şorţuri şi o pereche de ochelari dublaţi cu plumb în fundul depozitului de materiale al secţiei de radiologie, cam cu două secunde înainte de a fi gata să renunţe. Bareta ochelarilor era ruptă, dar nu se îndoia că Rommie putea s-o cârpească. În plus, nu era nevoie să-i explice nimănui ce făcea. Tot spitalul părea să fie adormit.

Ieşi din nou, adulmecând aerul – se simţea un miros sec, cu un iz neplăcut de fum – şi privi spre apus, la pata neagră suspendată pe cer în locul unde loviseră rachetele. Arăta ca o tumoră a pielii. Ştia că se concentra asupra lui Barbie şi a lui Big Jim, şi a crimelor, fiindcă acestea constituiau elementul uman, erau lucruri pe care le înţelegea oarecum. Ar fi fost însă o greşeală să ignore Domul – o greşeală cu potenţial catastrofic. Trebuia să scape de el, şi repede, altfel pacienţii lui cu astm şi boli pulmonare obstructive cronice puteau începe să aibă probleme. Şi nu erau decât canarii din mina de cărbune.

Cerul acela pătat ca de nicotină…

— Nu-i a bună, mormăi el, aruncând în furgon obiectele luate. Nu e bine deloc…

6

Când Rusty ajunse la familia McClatchey, toţi cei trei copii erau acolo, surprinzător de cuminţi pentru nişte tineri care până la sfârşitul acelei miercuri de octombrie ar fi putut fi aclamaţi ca eroi naţionali, dacă norocul urma să fie de partea lor.

— Sunteţi gata? întrebă Rusty, mai inimos decât se simţea, înainte de a merge acolo, trebuie să trecem pe la Burpee’s, dar asta n-ar trebui să dureze prea m…

— Mai întâi, au ceva să-ţi spună, îl întrerupse Claire. Cât aş vrea să nu fie cazul… Dar situaţia se agravează tot mai rău. Vrei un pahar cu suc de portocale? Încercăm să-l bem pe tot până nu se acreşte.

Rusty ridică arătătorul şi degetul mare apropiate, semn că dorea doar puţin. Nu-i prea plăcea sucul de portocale, dar voia ca femeia să iasă din cameră şi simţea că şi ea prefera să se ducă. Era palidă şi părea speriată. Nu credea că avea legătură cu ceea ce găsiseră copiii pe Black Ridge; de altceva era vorba.

„Exact asta-mi mai lipsea”, îşi spuse el.

— Daţi pe gură, le ceru Claire după ce ieşi.

Benny şi Norrie se întoarseră spre Joe. Acesta oftă, îşi dădu părul la o parte de pe frunte, apoi mai suspină o dată. Adolescentul serios de-acum nu mai semăna decât foarte puţin cu puştanul care făcuse agitaţie cu pancarte pe câmpul lui Alden Dinsmore, în urmă cu trei zile. Chipul îi era la fel de palid ca al mamei sale, şi pe frunte îi apăruseră câteva coşuri – poate primele din viaţa lui. Rusty mai văzuse asemenea erupţii. Era acnee de stres.

— Ce este, Joe?

— Oamenii spun că-s deştept, răspunse băiatul, iar Rusty se alarmă când văzu că era cât pe ce să-l podidească lacrimile. Poate că sunt, da’ uneori aş prefera să nu fiu.

— Nu-ţi face griji, îl temperă Benny, eşti