— Taci, Benny, îl potoli încet Norrie.

Joe nu-i luă în seamă.

— Puteam să-l bat la şah pe tata încă de la şase ani, şi pe mama de la opt. La şcoală luam numai zece. Câştigam mereu la Târgul de Ştiinţe. De doi ani îmi scriu singur programele de computer. Nu mă laud. Ştiu că-s un tocilar precoce.

Zâmbind, Norrie îşi puse mâna peste a lui. Joe i-o luă.

— Da’ eu doar fac legături, înţelegeţi? Asta-i tot. Dacă ăsta-i A, atunci ăla de-alături e B. Dacă nu-i A, atunci B e plecat la masă. Cu tot alfabetul după el, probabil.

— Ce anume vrei să spui, Joe?

— Nu cred că bucătarul a făcut crimele alea. Adică, toţi trei nu credem.

Păru uşurat când Norrie şi Benny aprobară. Dar asta era o nimica toată pe lângă expresia de bucurie (amestecată cu neîncredere) care i se ivi pe faţă când Rusty răspunse:

— Nici eu nu cred.

— V-am zis eu că-i tare, spuse Benny. Şi pune şi nişte copci marfă!

Claire reveni cu un păhărel de suc. Rusty sorbi. Era cald, dar se putea bea. Fără generator, până a doua zi avea să se strice.

— De ce credeţi că nu le-a comis el? întrebă Norrie.

— Voi primii.

Pe moment, generatorul de pe Black Ridge îi ieşise lui Rusty din minte.

— Ieri-dimineaţă am văzut-o pe doamna Perkins, începu Joe. Eram pe Common, tocmai începeam prospecţiile cu contorul Geiger. Mergea în sus, pe Town Common Hill.

Rusty îşi puse paharul pe masa de lângă scaun şi se aplecă înainte, cu mâinile strânse între genunchi.

— La ce oră era asta?

— Ceasul meu s-a oprit la Dom, duminică, aşa că nu ştiu exact, dar când am văzut-o, începuse deja bătaia de la supermarket. Deci trebuie să fi fost vreo nouă şi-un sfert. Mai târziu în niciun caz.

— Şi nici mai devreme. Fiindcă bătaia era în curs de desfăşurare. Aţi auzit-o.

— Mda, confirmă Norrie. Se auzea foarte tare.

— Şi sunteţi siguri că era Brenda Perkins? Nu s-ar putea să fi fost vreo altă femeie?

Inima lui Rusty bătea cu putere. Dacă Brenda fusese vie în timpul incidentelor de la supermarket, atunci Barbie era într-adevăr exonerat.

— O cunoaştem cu toţii, răspunse Norrie. Mie mi-a fost instructoare la Micile Cercetaşe, înainte să mă las.

Faptul că, de fapt, fusese eliminată pentru că fuma nu părea relevant, aşa că-l omise.

— Şi ştiu de la mama ce zice lumea despre crime, continuă Joe. Mi-a spus tot ce-a auzit. Ştiţi, despre ecusoanele din armată.

— Mama n-a vrut să le spună tot ce auzise, interveni Claire, dar fiul meu poate fi foarte insistent şi părea un lucru important.

— Este, spuse Rusty. Unde se ducea doamna Perkins?

De data asta, răspunse Benny:

— Mai întâi la doamna Grinnell, da’ nu cred că i-a spus ceva cool, fiindcă doamna Grinnell i-a trântit uşa-n faţă.

Rusty se încruntă.

— Aşa e, confirmă Norrie. Cred că doamna Perkins îi adusese poşta sau aşa ceva. I-a dat doamnei Grinnell un plic. Doamna Grinnell l-a luat, apoi a trântit uşa, cum a spus şi Benny.

— Hmm… făcu Rusty.

Din vinerea trecută, în Chester’s Mill nu mai sosise nimic prin poştă. Important, însă, era că Brenda fusese vie, mergând prin oraş cu treburi, la o oră când Barbie avea un alibi perfect.

— Şi pe urmă unde s-a dus?

— A traversat Main Street şi a luat-o pe Mill, spuse Joe.

— Adică, pe strada asta.

— Exact.

Rusty întoarse capul spre Claire:

— A venit…

— Aici nu, i-o luă ea înainte. Decât dacă nu cumva o fi bătut la uşă când eram eu în pivniţă, să văd ce conserve îmi mai rămăseseră. Am stat acolo, jos, o jumătate de oră. Poate patruzeci de minute, cel mult. Voiam… voiam să nu mai aud hărmălaia de la supermarket.

Benny repetă ceea ce mai spusese şi cu o zi înainte:

— Pe Mill Street sunt multe case. Patru cvartale.

— Pentru mine, nu asta e important, preciză Joe. L-am sunat pe Anson Wheeler. Şi el a fost skateboarder şi uneori se mai duce şi acum la The Pit, în Oxford. L-am întrebat dacă domnul Barbara a fost la serviciu ieri-dimineaţă şi mi-a spus că da. A zis că domnul Barbara era la Food City când a început revolta. De-atunci, a stat mereu cu Anson şi cu donşoara Twitchell. Aşa că domnul Barbara are alibi în legătură cu donşoara Perkins. Şi mai ştiţi ce-am zis, că dacă nu e A, nu e nici B? Şi nici tot alfabetul?

Rusty îşi zise că metafora era un pic cam prea matematică pentru problemele omeneşti, dar înţelesese ce voia să spună Joe. Mai existau şi alte victime, pentru care Barbie putea să nu aibă alibi, dar faptul că toate cadavrele fuseseră adunate în acelaşi loc sugera concludent că ucigaşul era unul singur. Iar dacă Big Jim o ucisese pe cel puţin una dintre victime – cum sugerau urmele de cusături de pe faţa lui Coggins – însemna că era foarte posibil să le fi omorât el pe toate.

Sau, eventual, Junior. Junior, care acum purta pistol şi insignă de poliţist.

— Trebuie să mergem la poliţie, nu? întrebă Norrie.

— Pe mine mă sperie povestea asta, interveni Claire. Mă sperie foarte, foarte tare. Dacă Rennie a omorât-o pe Brenda Perkins? Şi el locuieşte tot pe strada asta.

— La fel am zis şi eu, ieri, preciză Norrie.

— Şi nu vi se pare normal, dacă s-a dus să viziteze un ales al oraşului şi i s-a trântit uşa-n faţă, să fi încercat apoi la următorul din cartier?

— Mă îndoiesc că e vreo legătură, mamă, răspunse Joe pe un ton destul de indulgent.

— Poate că n-o fi, dar tot ar fi putut merge să-l caute pe Jim Rennie. Iar Peter Randolph… Când Big Jim îi zice să sară, Peter întreabă cât de sus.

— Bună asta, doamnă McClatchey! exclamă Benny. Sunteţi tare, o, mamă a…

— Îţi mulţumesc, Benny, dar în oraşul ăsta, cel mai tare e Jim Rennie.

— Şi ce facem? întrebă Joe, privindu-l pe Rusty cu ochi tulburaţi.

Rusty se gândi din nou la pata de pe cer. De pe cerul acela îngălbenit. Se gândi la mirosul de fum din aer. Învrednici cu un gând şi hotărârea lui Jackie Wettington de a-l scoate pe Barbie din închisoare. Oricât ar fi fost de periculos, probabil că aşa Dale Barbara avea şanse