mai mari decât îi oferea mărturia a trei copii, mai ales când şeful poliţiei care o consemna era în stare să se şteargă cu ea la fund fără instrucţiuni scrise.

— În momentul de faţă, nimic. Dale Barbara e în siguranţă acolo unde se află, spuse el, sperând să fie adevărat. Am de rezolvat problema cealaltă. Dacă aţi găsit într-adevăr generatorul Domului, şi-l putem închide…

— Atunci, restul problemelor au să se rezolve de la sine, completă Norrie Calvert, cu o expresie profund uşurată.

— Chiar s-ar putea, încuviinţă Rusty.

7

După ce Petra Searles s-a întors la farmacie (ca să facă inventarul, spunea ea), Toby Manning îl întrebă pe Rommie dacă-l putea ajuta cu ceva. Rommie clătină din cap.

— Du-te acasă. Vezi ce poţi face pentru tatăl şi mama ta.

— Doar tata-i acolo, răspunse Toby. Mama s-a dus la supermarketul din Castle Rock, sâmbătă dimineaţa. Zice că la Food City preţurile sunt prea mari. Tu ce-ai să faci?

— Mai nimic, replică vag Rommie. Ia zi şi mie ceva, Tobes – de ce purtaţi cârpele astea albastre pe braţ, tu şi Petra?

Toby îşi privi brasarda ca şi cum abia acum şi-ar fi amintit c-o avea.

— Doar din solidaritate. După ce s-a-ntâmplat azi-noapte la spital… după tot ce s-a-ntâmplat pe-aici…

Rommie dădu din cap.

— Nu te-au făcut ajutor de şerif, sau ceva…?

— Pe naiba. E mai degrabă… ţii minte, după nouă-unşpe, când ziceai că tot omul avea o pălărie şi-o cămaşă de la poliţia sau pompierii din New York? La fel e şi acum.

Rămase un moment pe gânduri.

— Cred că dacă au nevoie de ajutor, mă bag bucuros, da’ se pare că se descurcă ei bine şi aşa. Tu sigur n-ai nevoie de ajutor?

— Îhî. Şi-acum, roiu’. Dacă mă hotărăsc să deschid dup-amiază, te sun.

— OK, răspunse Toby – apoi, cu o lucire în ochi: poate facem o Vânzare de Dom. Ştii vorba aia – când îţi pică din cer lămâi, pui de-o limonadă.

— Poate, poate… încuviinţă Rommie, deşi se îndoia că ar fi putut avea loc o asemenea vânzare. În dimineaţa aceea îl interesa mai puţin decât oricând să plaseze mărfuri expirate la preţuri ce păreau de chilipir. Simţea că în ultimele trei zile trecuse prin nişte schimbări mari – nu atât de caracter, cât de perspectivă. Unele dintre ele aveau de-a face cu lupta contra focului şi camaraderia legată atunci. Tot oraşul se unise în acţiune, considera el. Ieşise la iveală latura cea mai bună a oraşului. Şi, în mare parte, mai avea legătură şi cu uciderea iubitei lui de odinioară, Brenda Perkins… pe care Rommie încă o mai numea, în sinea lui, Brenda Morse. Ce bucăţică bună fusese şi dacă descoperea cine-i făcuse de petrecanie – presupunând că Rusty avea dreptate şi nu era Dale Barbara –, individul avea să plătească. Rommie Burpee avea să se ocupe personal de asta.

În fundul sălii imense a magazinului se afla raionul de Reparaţii la Domiciliu, plasat comod lângă cel numit Descurcă-te Singur. Din acesta, Rommie luă câteva bare metalice grele, apoi intră în prima secţiune şi se duse către cel mai retras, întunecos şi prăfuit ungher al regatului său comercial. Acolo, găsi două duzini de folii de plumb Santa Rosa făcute sul, care de obicei se foloseau la izolarea acoperişurilor şi a hornurilor. Încărcă două (plus barele metalice) într-un cărucior de cumpărături şi-l împinse prin magazin până la departamentul de sport. Acolo, începu să caute şi să aleagă dintre articole. De câteva ori, izbucni în râs. Avea să meargă, dar da, Rusty Everett urma să arate très amusant.

Când termină, se îndreptă de spate ca să şi-l dezmorţească şi zări pe peretele din faţă al departamentului sportiv un afiş cu un cerb prins în colimator. Deasupra imaginii era scris: SEZONUL DE VÂNĂTOARE SE APROPIE – E TIMPUL SĂ NE ÎNCĂRCĂM ARMELE!

Dat fiind felul în care mergeau lucrurile, Rommie îşi spuse că n-ar fi fost tocmai o idee rea. Mai ales dacă Rennie sau Randolph hotărau că ar fi fost indicat să confişte toate armele, în afară de cele care le aparţineau poliţiştilor.

Împinse încă un cărucior până lângă vitrinele cu arme, căutând pe pipăite printre nenumăratele chei din inelul prins la centură. Magazinul Burpee’s vindea exclusiv produse Winchester şi, cum până la sezonul de cerbi mai era doar o săptămână, Rommie considera că ar fi putut să justifice câteva goluri în stoc, dacă-l lua cineva la întrebări. Alese o puşcă Wildcat .22, o Black Shadow cu repetiţie şi două Black Defender, tot cu repetiţie. Pe lângă acestea mai adăugă o Extreme Weather Model 70 (cu lunetă) şi o Featherweight 70 (fără lunetă). Luă muniţie pentru toate armele, apoi duse căruciorul la birou şi mută conţinutul în vechiul său seif verde Defender, de sub podea.

„Asta-i paranoia, ştii bine”, îşi spuse, în timp ce răsucea discul cu numere.

Dar nu se simţea ca paranoia. Şi, în timp ce ieşea iar în spatele magazinului, ca să-i aştepte pe Rusty şi pe copii, îşi reaminti să-şi lege o banderolă albastră pe braţ. Şi să-i spună lui Rusty să facă şi el acelaşi lucru. Camuflajul nu era deloc o idee rea.

Orice vânător de cerbi ştia asta.

8

La ora opt, în acea dimineaţă, Jim Rennie se afla din nou în cabinetul său de-acasă. Carter Thibodeau – care devenise bodyguardul lui pe durata crizei, conform deciziei lui Big Jim – era adâncit în lectura unui număr din Car and Driver, citind o comparaţie între modelele H-car BMW 2010 şi Ford Vesper R/T 2011. Amândouă arătau extraordinar, dar oricine se îndoia că BMW-urile erau cele mai tari nu putea fi decât nebun. Acelaşi lucru era valabil, după părerea lui, şi pentru cine nu înţelegea că Domnul Rennie era acum H-car-ul BMW al oraşului Chester’s Mill.

Big Jim se simţea foarte bine, parţial fiindcă mai prinsese o oră de somn după ce-l vizitase pe Barbara. În zilele următoare, urma să aibă nevoie de multe momente de somn ca să-şi păstreze puterile. Trebuia să rămână lucid, stăpân pe situaţie. Nu-i prea convenea să recunoască, nici măcar în sinea lui, că-l îngrijorau riscurile aritmiei.

Prezenţa lui Thibodeau alături îl liniştea considerabil, mai