A urmat o noapte de cvasiinsomnie în locuinţa încinsă de la etajul zece, sub acoperiş. La 5.00 dimineaţa a sunat la uşă cumnatul Gigi Ardelea. El se oferise să ne conducă cu maşina la aeroport. Ne-am suit, Ioana, copii, eu, şi am pornit spre Otopeni.

Ne pregăteam să găsim aeroportul gol, dar ne înşelam. Era o mulţime uriaşă. Sute, poate mii de oameni. M-am uitat la ei, nu-mi venea să cred. Această enormă cohortă nu scotea nici un sunet. Se înţelegea numai prin semne. O tăcere monumentală domnea în aeroportul aglomerat. Înnebunisem? Mi-a trebuit un timp să înţeleg: la Bucureşti se desfăşuraseră Jocurile Olimpice ale Surdomuţilor. Acum manifestarea se terminase şi era tocmai ziua în care ei plecau. Numeroase chartere îi aşteptau pe pistă şi nimerisem chiar la ora îmbarcării.

Am acordat importanţa cuvenită simbolului, am trecut graniţa prezentându-ne paşapoartele. Nici un obstacol nu ne mai stătea în faţă, ne-am urcat în cursa Tarom pentru Paris. Copiii erau agitaţi la culme, Ioana emoţionată, scursă de puteri. Eu, de un calm total, îngheţat.

Plecarea „definitivă“ avea ceva din caracterul ireversibil al morţii. Dar o moarte care, paradoxal, era însoţită de speranţe de viaţă. Nu de o viaţă mai uşoară, cel puţin pentru mine. Dar de una în care tentaţia corupţiei şi micimea fricii să nu te mai submineze fără încetare.

XV

Breban spusese: nu erai niciodată sigur că, plecând, nu te vei reîntoarce. Deşi nimic nu mă făcea să cred asta, trebuia să recunosc că, matematic, teoretic, posibilitatea exista. Îi făceam locul cuvenit, dar nu eram însufleţit de nici o încredere într-o viitoare existenţă românească. Speranţele mele se îndreptau aiurea.

Era o zi înnorată. Solul ţării părăsite era invizibil. Despărţirea a fost mai uşoară, după cum în faţa unui sicriu închis te separi mai uşor de o fiinţă iubită. Prefer să opresc povestirea mea în aer, la jumătate de drum. Ceea ce avea să urmeze începând cu aterizarea la Paris-Orly aparţine unui alt capitol al poveştii vieţii mele.

Recitind paginile de mai sus, m-am întrebat dacă meritau într-adevăr să fie scrise. Atâtea amănunte, lucruri care vor fi date oricum uitării... Cărora le acord o prelungire de o clipă... Un minuscul amănunt din istoria acestei ţări, la rândul ei, o fărâmă din istoria universală... Dacă le-am consemnat, e mai ales o contribuţie la istoria moravurilor din România acelor ani, ai comunismului tardiv şi decadent. O scriere care vrea să slujească microistoriei, acumularea unor date mărunte care pot avea meritul de-a lumina o parte din trecut.

În ce mă priveşte, a fost şi o ocazie de a-mi face un examen de conştiinţă. Nu tot ce am trăit şi am făptuit a fost exemplar, sunt departe de asta. Însă, între momentul când ceream să intru în Partid sau cel încă mai puţin glorios în care ascultam ordinul lui A.N., de-a rezolva o problemă a Securităţii (a informatorului pedofil), şi cel în care rezistam ameninţărilor lui Pleşiţă, afirmând că nu am să vorbesc altfel decât am vorbit, între aceste două momente se petrecuse o evoluţie. Desigur, au existat eroi, oameni de o dăruire absolută, oameni care au conceput şi acceptat sacrificiul suprem, iar eu nu pot nicidecum să-i concurez. Însă cred că, într-un anume moment al vieţii, printr-o graţie pentru care trebuie să-i mulţumesc destinului meu, am simţit că trebuie să mă înalţ deasupra condiţiei de sclav privilegiat, cel care fusesem odată. Poate că o asemenea evoluţie, nespectaculoasă în sine, va putea servi cândva unor oameni dezorientaţi, prinşi în plasa conformismelor. Lor, acestor cititori tardivi care vor citi textul meu, găsind în el izvorul unei capacităţi de-a rezista, le dedic paginile de faţă.

Pe P., amicul care era perfect sincer şi perfect loial cu mine, dar care se umilea, conştient de conformismul lui, nu l-am mai revăzut. La 50 de ani, era un om uzat. Suferea de hipertensiune şi nici cu moralul nu stătea prea bine. Faptul că trebuise să ia o atitudine publică, de înfierare a mea (în timp ce, în privat şi în fugă, mă felicita) l-a costat, sunt sigur, enorm. În anul următor a căzut bolnav. A murit de inimă, de inimă rea (o spun fără ezitare), la Spitalul Fundeni. Eu am contribuit la această dispariţie prematură a unui om pentru care simţisem o reală prietenie şi admiraţie. A fost un om de calitate, dar a fost slab.

Goma a sosit în aceeaşi toamnă la Paris. Făcuse, ca şi mine, o declaraţie formală de scuze faţă de cuplul Ceauşescu, ca să plece. Goma a fost un rezistent, un om care a plătit cu suferinţe. Dar, deşi extrem de curajos, avea o latură de dom’ Mitică, ca mulţi români. Înainte să fie închis, în aprilie ’77 (mi-a povestit el chiar în acea toamnă, sosind la Paris), s-a petrecut un episod căruia îi cunoscusem numai începutul: înainte de arestare, anunţase că, în închisoare, dacă nu va fi eliberat după nu ştiu câte zile, va face greva foamei. A venit şi ziua respectivă. De dimineaţă i s-a adus de mâncare, a luat bucata de pâine şi a mâncat-o, a băut ceaiul. Au apărut paznicii: „Păi, nu faci greva foamei?“. „Vă fut muma-n cur“, a răspuns Paul. „De ce să fac? Fac, nu fac greva foamei, ziarele din Occident tot urlă!“ Şi, într-adevăr, Le Monde titra în ziua aceea: „Scriitorul Paul Goma, arestat, începe azi o grevă a foamei“. Povestea asta are mare succes în România. Românii găsesc că bine făcea, mare şmecher dom’ Paulică.

Au trebuit să treacă ani