descoperind că cel mai învăţat istoric pe care îl dăduse neamul românesc ignora bibliografia recentă, că folosea monografiile la modă pe vremea tinereţii lui, că – ceea ce mi se părea mai grav – nu se ţinuse la curent cu modificările care avuseseră loc în problematica istoriografiei orientale şi antice.

  Critica era cu atât mai cruntă cu cât eram de mulţi ani un admirator frenetic al lui Iorga. Printre rânduri se ghicea, în articolul meu, furia iconoclastă a celui care se trezeşte deodată înşelat, care descoperă că zeul adolescenţei lui se face vinovat de lipsuri şi slăbiciuni omeneşti. Eşecul Sintezei lui Iorga mă lovea de altfel personal. Crezusem în ştiinţa lui istorică enciclopedică şi Essai de synthese trebuia să-mi confirme strălucitor credinţa mea în posibilitatea unui nou tip de Pico della Mirandola. Celor care ar fi criticat diversitatea preocupărilor mele, le-aş fi putut răspunde: Dar iată rezultatul unei asemenea diversităţi, iată sinteza la care a ajuns Iorga!

  Cum era de aşteptat, articolul meu a provocat un mic scandal. Profesorul Iorga i-a telefonat lui Guşti, spunându-i: „îţi mulţumesc, dragă colega, că ai colaborat la această revistă unde sunt înjurat birjăreşte!” în „Neamul românesc” a publicat un articolaş, Mai multă omenie! Unde, printre altele, făcea aluzie la „fiţuici în care studenţii împroaşcă cu noroi pe propriii lor profesori”. Şase-şapte luni mai târziu apărea în „Cele trei Crişuri” ultimul articol al lui V. Bogrea: Ce n-a citit N. Iorga şi a citit dl. Mircea Eliade, student în Filosofie*. Era o lecţie usturătoare dată de un formidabil erudit unui tinerel înflăcăArticolul lui Vasile Bogrea intitulat „Domnul Mircea Eliade, student în Mozofie, şi Essai de synthese de l'histoire de l'humanite al domnului N. Iorga ^”Ce n-a citit dl Iorga şi a citit dl Mircea Eliade„ a apărut în revista „Pietatea de mâine”, anulIII, 15-22 august 1926, nr. 33-34, p. 557 (n. ei).

  Rat. În ceea ce-l priveşte pe N. Iorga, nu m-a iertat niciodată deşi, cum o aminteşte în O viaţă de om, în anul 1930, când er. Ministrul instrucţiei, mi-a prelungit bursa de 180 de lire ster line pe an pe care o dobândisem cu un an mai înainte, pentr studii la Universitatea din Calcutta. Mai scria în O viaţă de o., că articolul meu a fost singura recenzie apărută asupra pri mului volum din Essai de synthese, ceea ce mi se pare o ni dreptate strigătoare la cer. M-aş fi aşteptat ca toţi istoricii mâni să discute Sinteza celui care fusese profesorul tuturor. Paradoxal şi tragic a fost faptul că, abia intrat în Univei tate, criticasem violent şi mă rupsesem definitiv de profe_ rul pe care îl admiram mai mult, de omul pe care mi-l aleseşi sem de model şi a cărui viaţă şi operă jucaseră un rol aproape „magic”. Într-adevăr, de câte ori mă simţeam obosit sau deprimat, îmi era destul să privesc cele câteva zeci de voluma de Iorga, pe care le adunasem în rafturile bibliotecii mele, ca să-mi regăsesc forţele intacte. Şi tocmai pe acest uriaş, în umbra căruia jinduisem să cresc, îl jignisem adânc.

  În urma acestui articol, a trebuit să mă retrag din comitetul de redacţie al „Revistei universitare”. Curând după aceeaj revista şi-a încetat apariţia. Dar între timp Pamfil Şeicaru i-(j consacrat în „Cuvântul” un articol elogios. Scria: „Printre toate aceste nume se desprinde unul, Mircea Eliade”, şi continua entuziasmat, punând în lumină însuşirile pe care le găsise în textele mele. Îi plăcuseră îndeosebi paginile despre Ionel Teo-doreanu, pe care, câteva zile mai târziu, le-a şi reprodus în „Cuvântul”. Succesul acesta mi-a dat curaj. D. Guşti îi spusese lui Viforeanu că aş putea avea dificultăţi la Rectorat, ca s-ar putea lua măsuri disciplinare împotriva mea. Nu ştiu cât erau de adevărate zvonurile acestea. În orice caz, obţinusem un premiu de câteva mii de lei cu o lucrare la seminarul Iul Mircea Florian şi premiul mi-a fost retras.

  După vreo săptămână, m-am prezentat la redacţia „Cuvântului” şi am cerut să-l văd pe Pamfil Şeicaru. Adusesem cu mine două foiletoane, unul despre experienţa religioasă, şi altul despre cartea lui C. Formichi/pensiero religioso nell' India antica. În sala în care am fost introdus, se aflau Pamfil Şei' caru, Nae Ionescu şi alţi câţiva ziarişti, printre care l-am re' cunoscut pe Cezar Petrescu. De câteva luni, Nae Ionescu nu „Şl ACUM, ÎNTRE NOI DOI.” 121 ria numai celebra lui rubrică săptămânală, Duminica, ci şi curte articole politice, semnate Skythes sau Kalikles. Prezenta profesorului meu de logică şi metafizică în redacţia „Cuvântului” mă asigura că acest fel de gazetărie nu era incompatibil cu o activitate ştiinţifică riguroasă. De altfel, pentru niine, ca şi pentru toată generaţia mea, „Cuvântul” nu era o gazetă ca oricare alta. O consideram mai mult o revistă, pentru că articolele erau semnate (şi erau şapte articole numai pe prima pagină) şi pentru că, în afară de Cezar Petrescu, Ni-chifor Crainic, Pamfil Şeicaru, Nae Ionescu, colaborau şi Lucian Blaga, Perpessicius, G. Breazul, O. W. Cisek şi atâţia alţi scriitori, critici şi eseişti din cercurile Gândirea şi Ideea europeană.

  E locul aici să vorbesc despre începuturile şi istoria „Cuvântului”. Când am intrat pentru înrâia oară în clădirea din strada Sărindar, director era tot Titu Enacovici, prim-redac-tori erau Pamfil Şeicaru şi C. Gongopol şi secretar de redacţie era Ion Dragu. M-am prezentat Iui Pamfil Şeicaru şi el mi-a lăudat din nou cultura şi talentul literar. M-a întrebat dacă nu vreau să colaborez la „Cuvântul”, şi atunci i-am arătat articolele pe care le adusesem. Se apropiase şi Nae Ionescu de noi şi, parcurgând manuscrisele, a spus că pot fi publicate ca foiletoane. Pamfil Şeicaru ar fi preferat articole de critică literară. I-am făgăduit texte despre Haşdeu, Papini şi despre câţiva autori români contemporani.

  Cele două foiletoane au apărut în decurs de o săptămână şi, când am adus altele, secretarul de redacţie mi-a spus să trec pe la administraţie, să-mi încasez onorariul. Primeam 1000 de lei, mai mult decât mi-aş fi îngăduit să sper. La începutul lui decembrie, deveneam redactor la „Cuvântul”: trebuia să dau două