foiletoane pe săptămână, plus notiţe şi informaţii pentru pagina literară şi mi se fixase un salariu de 4000 de lei lunar. Totul se petrecuse atât de repede şi de ne-aŞteptat, încât aproape că nu avusesem timp să mă bucur. L>oar când mi-am încasat salariul pe prima chenzină am înţe-'es ce înseamnă să fii bogat. O puteam invita pe R [ica] la restaurant, puteam comanda cărţi în Italia şi în Anglia Treceam pe la redactif a„- -~ „ de iState foiletoanele pe care le scriam fără efort, uneori „inspjj rat”, căci eram liber să scriu despre ce voiam, despre entom logul Fabre sau Emanoil Bucuţa, despre Cartea ceaiului sa Mihail Dragomirescu. Uneori, atingeam probleme conside bile pe care, în încrederea robustă pe care mi-o dădea tine: ţea, le socoteam deja rezolvate şi lesne de expus: Orient şi O<J cident, Istorie şi Document şi altele de acest fel. Notiţele J informaţiile pentru pagina literară se deosebeau prin noutj tea materialelor pe care le utilizam: citeam articole din „BH lychnis” sau „Archeion”, revistă de istorie a ştiinţelor, pe care o conducea Aldo Mieii, recenzam „Buletinul” AcadernH ei Române sau „Revista istorică” a lui Iorga, îl comemoram pe Victor Anestin.

  În preajma Crăciunului, secretarul de redacţie mi-a cerut pentru numărul de sărbători „o bucată literară, o nuvelă sau fragment de roman”. Am rămas surprins. „Dar de unde ştiţi că scriu literatură?” l-am întrebat. „Mi-am închipuit. Toţi studenţii scriu literatură.”

  I-am adus un fragment din Romanul adolescentului miop, capitolul despre societatea noastră „Muza”. A apărut pe o pagină întreagă a „Cuvântului”, şi această manifestare literară, deşi i-a nedumerit pe unii din profesorii mei, m-a înălţat brusc în ochii colegilor.

  În ultimele luni, mă împrietenisem destul cu R [ica]; uneori, mă întrebam dacă nu eram îndrăgostit. Izbutisem întojk deauna să mă conving de contrariul. Pentru ceea ce credeai^ că sunt sau voi deveni, dragostea mi se părea o slăbiciune na fastă. Îmi făgăduiam, cum spuneam pe atunci, o serie de „ex”; perienţe vitale„; printre altele, o călătorie în Orient, sau poate chiar în jurul lumii, acceptând orice muncă mi s-ar fi propus ca să-mi câştig viaţa de la o escală la alta. Îndrăgostit, n-aş mai fi fost eu însumi, n-aş mai fi fost „liber„, „disponibil”.

  Pe de altă parte, mă cunoşteam destul de bine ca să-mi dau seama că nu aştept decât asta, să mă îndrăgostesc. Mai întS, pentru că nu-mi puteam închipui „viaţa de student” fără o mare pasiune. Apoi, deoarece speram că, îndrăgostindu-fl„, crizele de melancolie vor dispărea, sau cel puţin vor deven suportabile. Atitudinea aceasta ambivalenţă faţă de dragoste o voi păstra până târziu în viaţă. R [ica] izbutea de minune s^ încurajeze. Uneori, simţeam că mă priveşte altfel decât pe ul „bun prieten„, că încearcă să mă atragă, să mă farmece; tă<* „şi ACUM, INTRE NOI DOI.„ 123 le ei de neînţeles, bucuria care îi lumina faţa când mă apro-jam de ea. Alteori, dimpotrivă, o ghiceam depărtată, sau îmi mărturisea că n-a avut niciodată un prieten atât de bun ca mine, un adevărat „confident„. Şi cu toate acestea ştiam foarte puţin despre ea, despre trecutul ei. O întâlneam la Biblioteca Fundaţiei Carol, înconjurată de volume, pregătindu-şi lucrările la seminarul lui Ovid Densusianu. Dar, deşi îşi trecea cu regularitate examenele, nu aveam impresia că o pasionează filologia, istoria literară, folclorul. Învăţa conştiincios ca să-şi poată lua licenţa şi să poată deveni profesoară de română. La început, crezusem că se deosebeşte de celelalte colege ale mele, pentru că citise câteva cărţi de Romain Rolland şi Remy de Gourmont. Cu timpul însă, descoperisem goluri care mi se păreau inadmisibile şi o sileam să citească Dosto-ievski, Novalis, Knut Hamsum. Scriam unele articole ca şi cum aş fi vrut s-o învăţ, s-o îndemn să iubească autorii care îmi plăceau mie. Printre altele, am publicat în „Cuvântul” o serie de foiletoane intitulate Oamenii din cărţi, despre unele personagii care mă interesaseră cândva: Sixtine, Brand, Martin Eden, ba chiar şi Adam şi Eva din Cartea Facerii.

  În acea iarnă 1927, la numai vreo două-trei luni după primele articole publicate în „Cuvântul”, directorul şi redactorii mă socoteau unul de-al lor. Am aflat mai târziu că Titus Ena-covid voise „să mă facă gazetar”, adică să-mi ceară şi articole neliterare, dar se împotrivise Nae Ionescu. „Lăsaţi-l să-şi ter-rrine întâi studiile”, le-a spus. N-aş fi acceptat în nici un caz, şi cred că şi Enacovici s-a convins repede că nu sunt pregătit pentru meseria de gazetar. În primul rând, nu-mi dădeam seama de ce se poate şi ce nu se poate publica într-o gazetă. Când scriam un articol, încercam să spun tot ce credeam eu că merită să fie spus, fără să mă gândesc la „politica gazetei” sau la propriul meu interes. Aşa, bunăoară, începusem o serie de foiletoane sub titlul: Citind pe Iorga. Voiam să le adun mai târziu într-o carte, să arăt cât de bine l-am citit pe Iorga şi cât °e mult îi admir geniul. Primul foileton se intitula, de altfel, e '„ Hermes Trismegistos la Nicolae Iorga şi vorbeam în ter-er” exaltaţi despre poligrafia lui Iorga, sugeram fondarea nui institut pentru studierea operei acestui uriaş. Ln al doilea foileton însă, începeam analiza „metodei” lui ga şi arătam, printre altele, că de foarte mulţi ani Iorga nu 1 citeşte, ci doar frunzăreşte cărţile, ceea ce mi se părea firesc pentru un savant de o prodigioasă cultură şi care se aprv pia de 60 de ani. Mai spuneam iarăşi că una din deficienţei „metodei” lui Iorga se datoreşte lipsei de interes pentru fii zofie; comentam mărturisirea lui că n-a citit niciodată] Aristot, în timp ce izbutise să citească pe Platon, şi încheia. Că asta era un lucru foarte grav, că mintea genială a lui Iorgaj e asistematică.

  Probabil că articolul conţinea şi alte observaţii de acesl gen, pe care le făcusem cu o perfectă bună-credinţă, socotind că numai după ce voi preciza structura „metodei” lui Iorgaj se va putea înţelege orginalitatea concepţiei lui istoriograficd solidară, în cele din urmă de un profetism cultural fără perei