che în acest secol. Dar uitasem că redactorii „Cuvântului”! Erau admiratori fanatici ai lui Iorga, care în nici un chip nu puteau admite că marele savant „nu citeşte” sau că profeţişi mul lui cultural răscumpără naivitatea lui filosofică. A douj zi după apariţia articolului, trecând pe la redacţie, l-am găsii pe Pamfil Şeicaru vânăt de mânie: „Ne-ai făcut-o!” a şuieratei printre dinţi. Am fost chemat în biroul directorului. Titua Enacovici era la birou, demn şi supărat, iar Gongopol, aşezat într-un fotoliu, alături, mi-a spus că eu probabil n-am citit niciodată „Cuvântul” şi n-am aflat ce înseamnă Iorga pentru ei, că un tinerel ca mine n-are dreptul să-l „maltrateze” pe cel mai mare savant al neamului românesc şi aşa mai departe. De aici înainte, nu voi mai avea dreptul să scriudespre Iorga în „Cuvântul” şi pe viitor toate manuscrisele mele vor trebui să fie citite de el sau de Nae Ionescu. L-am ascultat, în picioare, cu obrazul dogorind, fără să scot un cuvânt şi când, după o pauză, Gongopol a adăugat: „Asta aveam să-ţi spun”, am şoptit „Bună seara”, am salutat şi am ieşit.

  Nu ştiam ce să fac. Mă simţeam profund jignit de dojana lui Gongopol, dar eram de asemenea mâhnit că din tot ce scrisesem despre Iorga în cele două articole introductive nu fuseseră reţinute decât elementele negative şi că mi se interzisese să continuu seria abia începută, Citind pe Nicolae Iorg*-îmi spusesem că după un asemenea incident ar trebui să-rn' dau demisia, dar, când l-am întrebat pe Nae Ionescu, m-a W tut pe umăr şi mi-a zâmbit: „Fă cum crezi, mi-a spus. Dal dacă la vârsta dumitale nu ştii să primeşti o lecţie de la un of1 mai bătrân ca dumneata nu e semn bun.” „c” nv. UM, INI Kt NOI DOI.” 125

  Mae Ionescu, care era şi el un admirator fanatic al lui Ior-a adăugat: „Ceea ce spui dumneata despre metoda lui Y rea e just, dar asta trebuie elaborată într-un studiu; într-un t leton, o asemenea critică poate fi confundată cu un pamflet. „

  Am rămas deci la „Cuvântul”, prezentându-mi foiletoanele e cenzură. S-a întâmplat însă că tot ce-am scris în sâptămî-j] e următoare a plăcut grozav lui Gongopol şi lui Enacovici. Îndeosebi o serie de articole polemice despre Ion Minulescu, Vlihail Dragomirescu, Paul Zarifopol, Tudor Arghezi au avut înare succes, şi Gongopol a ţinut să mă felicite în faţa tuturor redactorilor. Ajunsesem din nou un „rânăr care promite” şi nu mi se mai controlau manuscrisele. Dar tot mi-am dat în petic. Am scris despre primul volum din întunecare, apărut la Editura „Universul”, un foileton destul de dur, care l-a supărat pe Pamfil Şeicaru. „Dumneata nu ştii că Cezar Petrescu e prietenul nostru?” a exclamat el. Iar când, în urma articolului meu violent împotriva lui Arghezi, Dem. Theodorescu a publicat în „Adevărul” o notiţă răutăcioasă şi eu i-am răspuns obraznic, tot Pamfil Şeicaru m-a dojenit: „Dumneata nu ştii că Dem. Theodorescu e colaboratorul nostru? Nu ştii că Ras-tignac e pseudonimul lui?” Nu ştiam.

  Vil

  DUPĂ EXEMPLUL LUI KIERKEGAARD în primăvara aceea, Liceul „Spiru Haret” a organizat ţ călătorie de trei săptămâni în Italia, la care puteau participai foştii elevi. Costa 20000 de lei, sumă considerabilă în 192Î dar mama n-a şovăit să mi-o dea. Nu mai fusese în Italia da 1909 şi era fericită că măcar unul din copiii ei o va descoperi. Pentru mine, era mai mult decât ce putea însemna Italia pentru orice tânăr de 20 de ani. Era şi prilejul de a întâlni şi câţiva din scriitorii cu care eram în corespondenţă: Papini, Buonaiuli, Macchioro, A. Panzini şi alţii. În afară de oraşele cu nume fabuloase, erau şi aventurile pe care mi le închipuiam, limba italiană pe care mă pregăteam s-o vorbesc pentru întâia oarî, librăriile şi anticăriile în care ştiam că voi găsi cărţi inaccesibile la Bucureşti.

  Într-adevăr, această primă călătorie în Italia mi-a rămas în amintire ca cea mai luxoasă şi cea mai perfectă călătorie din tinereţe. Foarte mulţi ani nu mi-a mai fost dat să dorm în hoteluri bune sau în vagon cu paturi, să mănânc în restaurante scumpe şi să umblu trei săptămâni, din oraş în oraş, fără altS grijă decât aceea de a-mi închide valiza în fiecare dimineaţă. Cum plecasem într-un vagon de dormit cercetăşesc, care neft-tovărăşea pretutindeni, puteam depozita fără grijă cărţile f* care le cumpăram. Eram numai cinci-şase studenţi, douăz# de elevi în ultimele clase de liceu şi vreo patru-cinci profesor

  Singura plictiseală era faptul că trebuia să trimit săptăm1 nai două foiletoane la „Cuvântul”. Nu bănuisem până aturtf cât e de greu să scrii „impresii de călătorie” şi să le scrii nopf1' le târziu, istovit după atâtea muzee şi plimbări, sau dim'n ţile, în mare grabă, la o masă de cafenea, înainte de a sosi gN dul care trebuia să ne ia în primire pentru ziua întreagă. D1 Veneţia, am trimis două foiletoane destul de oarecare. Rave

  ^in LAumixuL lui KlhKKhGAARD 127 m-a impresionat atât de profund, încât nici n-am îndrăznit să-mi scriu impresiile. Din fericire, la Florenţa, unde ne-am oprit vreo trei-patru zile, l-am vizitat pe Papini. Locuia în Via G. B. Vico, numărul 3. Şi m-a primit aşa cum îl ştiam din fotografii: cu cămaşă fără guler şi fără cravată şi cu ţigara în colţul buzelor. Era mai urât decât mi-l închipuiam, dar m-a impresionat grosimea lentilelor.

  Am s>at de vorbă într-o odaie minusculă, ascunsă între vaste încăperi cu pereţii acoperiţi de biblioteci. M-a întrebat dacă vreau să vorbim franţuzeşte sau italieneşte şi am ales italiana. Voiam să-l ascult în limba aceea aspră şi colorată care mă fermecase de atâţia ani. Ii trimisesem cele trei foiletoane pe care le publicasem de curând în „Cuvântul” despre el dar ţî-nârul care obişnuia să-i traducă articolele româneşti plecase din Florenţa; aşa că Papini nu le putuse cunoaşte. M-a îndemnat să-i vorbesc despre planurile şi studiile mele I-am măr turisit cât de mult m-a izbit, citind Un om sftrşit, asemănarea ntre noi, în aşa fel inct, la început,