mi-a fost chiar teamă că tot ce voi face va f, socotit imitaţie a operei lui. A zâmbit cu toţ, dinţii, mar, neregulaţi şi îngălbeniţi de tutun: Nu-ţi fie teamă m-a liniştit el. Dintr-un anumit punct de vedere' tot! Intelechialu seamănă între ei, dar, din alt punct de vedere nimeni nu seamănă cu nimeni altcineva, nici măcar n, eiTn

  SUSl.

  L-am întrebat dacă e de acord să public convorbirea pe care o vom avea şi, pentru că a încuviinţat, am început să-l descos. Voiam îndeosebi să ştiu care a fost experienţa lui religioasă şi cum împacă el libertatea de creaţie a artistului cu fidelitatea faţă de biserică; ce crede el, acum, despre prozele vijelioase, polemice, iconoclaste din tinereţe; în ce stadiu se află Adamo, capodopera lui (numită mai târziu Giudizio universale); şi alte asemenea întrebări. Papini mi-a răspuns cu sinceritatea şi vehemenţa la care mă aşteptam, iar, după ce am epuizat întrebările, mi-a vorbit despre autorii italieni conmP°rani pe care nu-i cunoşteam, îndeosebi de P. Zanfrog-n'ni şi g. Manacorda, ale căror cărţi le aducea dintr-una din °aăiie alăturate şi mi le arăta; despre nefasta influenţă a he-Ţ 'anismului asupra filosofiei italiene (spunea că, deşi nu e e acord cu B. Croce, îl poate înţelege, dar că nu-l înţelegea u lovanni Gentile – deşi în tinereţe îl citise şi înţelesese pe

  6el), despre marea lui iubire pentru Dante. La despărţire,

  12b MANSARDA m-a întrebat ce cărţi de-ale lui aş vrea să-mi dăruiască, darH aveam aproape pe toate, iar cele care-mi lipseau erau de miS epuizate şi nu mai voia să le reediteze. Mi-a dat o fotograM cu o dedicaţie cordială, pe care Perpessicius a reprodus-cM interviul publicat în „Universul literar”.

  Dorisem atât de mult această întâlnire, visasem la ea I când ştiusem că voi ajunge la Florenţa, încât, într-un anudH fel, m-a dezamăgit – deşi mi-era peste putinţă să spun deH Poate pentru că îmi văzusem visul cu ochii. Nu puteam sal ne că mă aşteptam la altceva. Papini era exact aşa cum ^H închipuisem şi mă primise mai amical decât îmi îngăduise! Vreodată să sper. Dar când am ieşit din casa lui nu-mi vert„ nici să chiui de bucurie, nici să plâng de emoţie. Dacă cine” mi-ar fi spus asta cu câţiva ani mai înainte, când descoperisem Un om sfârşit, nu l-aş fi putut crede.

  La Roma, am rămas o săptămână întreagă. Am avut astfel prilejul să asist la o lecţie a lui Giovanni Gentile, să-l întâlnesc pe Alfredo Panzini, să mă prezint lui Ernesto Buonaiuti. L-am cunoscut de asemenea pe Claudiu Isopescu. Era pe atunci lector de limba română la Universitate şi în conflict cu ataşatul nostru comercial, Eugeniu Porn, care era totodată şi ataşat de presă. Ne întovărăşea în Fori Romani pe Via Appia Antica a, în timp ce grupul se strângea în jurul ghidului, Isopescu mă lua deoparte şi-mi demonstra că prezenţa lui Porn înseamnă o adevărată catastrofă pentru propaganda românească. Notam tot ce-mi spunea în carnetul de buzunar. După câteva zilft nu mi-am mai putut stăpâni indignarea şi am scris un articŞ violent şi sarcastic: Roma domnului Porn. Publicat în „Cuvân tul”, articolul a provocat un adevărat scandal la Direcţia Presei şi chiar la Ministerul de Externe, şi Porn a trebuit să vinS de urgenţă la Bucureşti să-şi apere situaţia. Mi-am dat seam! Mai târziu, când l-am cunoscut mai bine pe înflăcăratul bfl' covinean, că n-ar fi trebuit să iau de-a bună tot ce-mi spusei Claudiu Isopescu era certat cu aproape toţi colegii şi roma”1 din Italia, şi râvnea de altfel postul lui E. Porn.

  Din toate întâlnirile de la Roma, cea care m-a impresie*2 mai mult a fost cu Ernesto Buonaiuti. Locuia destul de depa te, la marginea oraşului, într-o căsuţă plină de cărţi. Mi-a <„ chis chiar mama lui, o bătrână măruntă şi tăcută. L-am g brăcat în sutană, deşi i se interzisese portul pe stradă; dar, 1 m mi-a spus el, nimeni nu-l putea împiedica s-o poarte la ~, acas&- Pe atunci, Buonaiuti avea vreo 45 de ani. Era un bărt înalt, brun, cu tâmplele cărunte, cu ochii adânci, extrem de ătrunzători, care-mi aminteau pe cei ai lui Nae Ionescu – şi rcă era mistuit de o flacără lăuntrică, cu neputinţă de stins, ăci vorba, scrisul, gesturile lui erau pripite, nervoase, abrupte şi totuşi necontenite, ca o cascadă. Eram în corespondenţă de vreo doi ani, de când citisem, entuziasmat, celebrele lui Profite” de sfinţi (Augustin, Ieronim şi alţii). Îi scrisesem, r'ueându-l să-mi trimită şi alte lucrări. Îmi trimisese câteva pachete cu cărţi şi revista lui „Ricerche religiose”. Buonaiuti era un actor fecund şi surprinzător de variat, scriind cu aceeaşi uşurinţă tratate erudite, cât şi articole de ziar. Mi-a vorbit de dificultăţile lui cu Curia Romana, adăugind că volumul despre Luther, care tocmai ieşise de sub tipar, va spulbera bănuielile de „erezie” care pluteau asupra lui. A adăugat cu o bruscă gravitate că problema personală cea mai cumplită o constituie mama lui, pe care o venerează ca pe o sfântă, căci de la ea a învăţat ce înseamnă credinţa şi dragostea creştină şi ea l-a îndemnat şi susţinut în timpul studiilor lui teologice. Cea mai mare bucurie mama lui a avut-o în ziua când a fost sfinţit preot. Ştie că excomunicarea lui ar putea-o ucide, Mi-a dăruit ultimele lui lucrări, /Misticismo medievale şi Origini dellascetismo cristiana. În timp ce-mi scria dedicaţiile, mama lui a intrat în odaie cu un vraf de cărţi noi, pe care l-a aşezat tăcută pe birou. Buonaiuti le-a privit cu un ochi lacom. L-am întrebat când are timp să citească şi să scrie atât de mult, purtând totuşi o corespondenţă extraordinară. (Scria uneori 50 de scrisori pe săptămână, unele de şapte-opt pagini.) Mi-a răspuns că începe să lucreze la patru dimineaţa şi că n-a avut niciodată vreo dificultate ca să exprime ce gândeşte sau ce simte, că scrisul nu-l oboseşte şi că, dacă a meditat îndelung asupra subiectului, poate termina o carte în câteva săptămâni, uneori chiar mai puţin.

  Abia reîntors la