hotel, am notat repede tot ce mi s-a părut mportant din convorbirea cu Buonaiuti. Interviul a apărut în „ uvantul”, dar fără să vreau am pricinuit o seamă de neplă-eri acestui om pe care îl admiram şi-l iubeam atât. Îl între-Sem ce crede despre fascism şi Buonaiuti mi-a răspuns că P na acum el n-a avut dificultăţi, căci Mussolini îi persecută pe antifascişti, dar îi tolerează pe apolitici. Or el, BuonaiuM n-are o activitate politică, ci numai una religioasă şi cultura J Dar, evident, a adăugat zâmbind, n-avea nici o simpatie ni<fl pentru Mussolini, nici pentru fascism. În marea mea naivfl tate, am tipărit şi mărturisirile acestea în interviu. Ernesto Buonaiuti a fost anchetat de Poliţia politică, dar şi-a dat repede seama că e vorba de o naivitate şi, în marea lui bunătate, m-a iertat.

  Am rămas cu el în corespondenţă până în 1939, am colabo-J rat la revista lui, „Ricerche religiose”, dar n-am mai apucat să-l văd de atunci. Când i-am scris din nou, de la Paris, <F 1945, era pe patul de moarte.

  Gafa s-a repetat, cu consecinţe mult mai grave, cu Vittorio Macchioro, pe care m-am dus să-l văd la Napoli. Macchioro era pe atunci directorul Muzeului de Antichităţi. Îi cunoşteam încă din liceu cărţile lui despre orfism şi purtam o corespondenţă regulată, căci aveam întotdeauna ceva să-i cer: un articol mai vechi de-al lui, o carte din biblioteca lui personală, studii şi extrase ale prietenilor lui. Macchioro se apucase într-o zi să scrie tuturor prietenilor şi colegilor, rugându-i să-mi trimită publicaţii. Aşa am primit pachete întregi de ţa A. Rostagni, E. Bignone şi alţi savanţi italieni, ba chiar şi cartea lui S. Angus, profesor la Universitatea din Sydney, despre misterele greco-orientale şi creştinism. În iarna anului 1927, mă hotărâsem să scriu un articol critic asupra Misterelor şi-l rugasem pe Macchioro să-mi împrumute din biblioteca lui personală o seamă de volume, pe care mă pregăteam să i le înapoiez acum la Napoli.

  Mi-a deschis fata lui, Anna, cam de vârsta mea, şi m-a introdus în bibliotecă. Vittorio Macchioro era un bărbat de vreo 50 de ani, chel, cu ochelari, vioi şi vorbăreţ. După ce am discutat articolul critic pe care îl pregătea, m-a întrebat despre Ro-mânia. I-am vorbit entuziasmat despre Iorga, despre Pârvan şi, în cele din urmă, despre Eminescu şi Mioriţa. Macchioro m-a întreţinut despre ilustrul său vecin, Benedetto Croce despre „Villa dei Misteri”, pe care o considera o capelă orfi” (interpretare, de altfel, violent controversată), despre concept1' ile lui religioase; mi-a mărturisit că idealul lui de comunita'e religioasă îl constituia quakerismul. (Am aflat că prin 1950 s^ nvertise la catolicism, iar după moartea soţiei lui se retrase într-o mănăstire.) Mi-a vorbit mai ales despre neopăgî-smul pe care îl reprezenta fascismul, deplângând că Biserica u ia o atitudine făţişă împotriva acestei teribile apostazii.

  Evident, am descris într-un articol vizita la Macchioro, edând esenţialul convorbirii noastre. N-am uitat nici observaţiile lui antifasciste. Cum nu erau decât obiecţii ideologice şi critici obiective, îmi închipuiam că nu vor supăra pe ni-meni. Pe vremea aceea, nu ştiam ce înseamnă o dictatură. Naivitatea mea era să-l coste pe Macchioro postul de director al Muzeului. A fost imediat anchetat. Indignat de indiscreţiile mele, Macchioro a declarat că abia mă cunoaşte, că n-a spus nimic din tot ce-i puneam eu pe seamă, că, probabil, confuzia a pornit din insuficienta mea cunoaştere a limbii italiene.

  Asta l-a salvat. Mi-a trimis apoi o scrisoare mâhnită şi amară, întrebându-mă cum de l-am putut lovi atât de sălbatic. Asta se petrecea către sfârşitul lui mai, câteva săptămâni după întoarcerea mea din Italia. Scrisoarea lui Macchioro m-a trezit brusc, speriat, aproape în sudori, aşa cum te-ar trezi un trăsnet dintr-un somn adânc. M-am cutremurat când mi-am dat seama de consecinţele „sincerităţii” mele. Dar asta a fost doar începutul. Aducându-mi aminte de scandalul cu Iorga, de indiscreţiile faţă de Buonaiuti, mi-am spus că e probabil ceva în destinul meu care mă împinge să jignesc, fără să vreau, tocmai oamenii pe care îi admir şi-i iubesc mai mult. Mă întrebam dacă nu e vorba de o stranie demonie, dacă nu cumva sunt blestemat să răsplătesc cu nenoroc pe cei pe care-i iubesc şi de care sunt iubit.

  Luni de zile m-a urmărit gândul acesta, chiar după ce, în urma unor sfâşietoare scrisori de-ale mele şi după o lungă tă-cere, V. Macchioro mi-a răspuns că „se degajă din rândurile „iele o asemenea sinceritate„, încât nu poate face altceva decât SS mă ierte. Îmi era acum teamă să nu-i lovesc pe cei mai buni dintre prieteni, să nu nefericesc femeile de care mă voi 'ndrăgosti. Cu timpul, m-am lecuit de această obsesie: că sunt 'estemat să rănesc tot ce iubesc; dar incidentul Macchioro n~a fost ultimul în viaţa mea. Poate că ceea ce socoteam pe j'tunci „demonie„ nu era decât o sinceritate şi o obsesie a au-tâţii împinse până la inconştienţă. Cum nu şovăiam nicisă scriu şi să public despre mine tot ce mi se părea că e „autentic„ şi adevărat, chiar dacă era stânjenitor de indiscret, tot aşa, în faţa hârtiei albe, nu aveam nici o inhibiţie nici faţJ de purtările, gesturile sau gândurile altora. În afară de ast3 îmi era peste putinţă să camuflez scriind ceea ce credeam eJ că e „adevărat„ sau „autentic„. Pentru că fata lui MacchiorJ era modestă, aproape sărăcăcios îmbrăcată, mi s-a părut ca seamănă cu o „slujnică tânără„ – şi am scris-o. Nu m-am gân-dit o clipă că, trimiţându-i foiletonul în care vorbeam desprj el, Macchioro l-ar fi putut da cuiva să i-l traducă (cum s-a şj întâmplat, de altfel) şi că asemănarea cu o „slujnică tânără” j se va părea de-a dreptul jignitoare.

  Câţiva ani mai târziu, când vor începe să apară primele romane, incapacitatea aceasta de a depăşi, sau măcar controla „autenticitatea” experienţelor pe care le relatam, avea să provoace o serie nesfârşită de încurcături.

  N-am uitat de atunci Italia. Aveam să revăd Milano, Vero-na, Veneţia către sfârşitul verii, întorcându-mă de la Geneva, şi mă