hotărâsem deja să petrec primăvara următoare la Roma, ca să adun material pentru teza de licenţă. Atracţia faţă de peisajul, limba şi cultura italiană era cu atât mai binevenită cu cât nu eram nici clasicist, nici italienizant. Dimpotrivă, mă simţeam acum definitiv cucerit de istoria religiilor orientale şi de filosofia indiană. Mai mult: cultura mea dezordonată şi de o primejdioasă varietate, interesul pentru alchimie şi herme-tism, recenta descoperire a lui Novalis şi Kierkegaard, pasiunea pentru „experienţele” în care viaţa şi legile ei erau subjugate sau depăşite – toate acestea contrastau cu tradiţiile care mă confruntau în Italia. Dar nu mă îndoiesc că această atracţie a fost spre binele meu. Eram fascinat de mistică şi, ca mulţi din generaţia mea, urmăream revalorizarea filosofiei medievale care triumfa în Franţa cu Gilson şi Maritain şi pe care Nae Ionescu o discuta în cursurile lui, dar fără s-o accepte în întregime, căci, deşi ne obliga să-l citim pe Sf. Toma, simpatiile lui se îndreptau către teologia bizantină, îndeosebi spre Origen, pe care îl considera cel mai profund geniu filosofic al Răsăritului (asta, douăzeci de ani înainte de „reconsiderarea” lui Origen de către teologii occidentali). Şi, cu toate acestea, mi-am ales ca teză de licenţă filosofia Renaşterii italiene, îndeosebi Pico della Mirandola, Giordano Bruno Şi Campanella. Fără să-mi dau seama, încercam să echilibre2 w^iy-i cacivu-lul LUI K.1ERKEGÂARD 133 jntr-un studiu serios al imanentismului neopăgân, al pan-^ srnului şi al „filosofiei naturii”, pasiunea mea pentru trans-ndenţă, mistică şi spiritualitatea orientală. Dar poate că lu-rurile nu erau atât de simple pe cât îmi par acum, după treizeci şi cinci de ani. În fond, magie şi ocultism găseam cât voiam în Pico, destulă mistică neoplatonică în Marsilio Fi-cino şi o nemărginită fantezie în Campanella. Regăseam, de asemenea, în întreaga Renaştere italiană credinţa în posibilităţile ilimitate ale omului, conceptul de libertate creatoare şi un gigantism aproape luciferic – adică toate obsesiile tinereţii mele.

  Dar mai presus de toate am descoperit cât e de important faptul că aveam 20 de ani. Am înţeles că trebuie să mă bucur de orice clipă, că sunt daruri pe care nu le primeşti de două ori, că într-o zi aş putea regreta tot ce n-am făcut şi n-am „trăit” acum, când toate mi se păreau posibile.

  Mi-am regăsit mansarda într-o seară de mai, revenind agale de la Gara de Nord într-o birjă încărcată cu cărţi. După bucuria reîntâlnirii cu familia şi a celor dintâi, entuziaste descrieri ale minunilor italiene, am urcat în mansardă. Pe deasupra grădinii, zăream blocul de umbră al casei ambasadorului Djuvara, cu toate jaluzelele trase, ca în toiul verii, casa aceea vastă şi misterioasă, în care nu se aprindeau luminile decât câteva zile pe an, în scurtele treceri ale ambasadorului prin Bucureşti. M-am trezit că mă gândeam la R [ica] aşa cum mă trezeam de nenumărate ori, în ultimele săptămâni, în Piazza San Marco, la Capri, la Amalfi. Îi trimisesem de pretutindeni ilustrate cu texte misterioase, încărcate de aluzii. Dar nu ştiam nici eu prea bine la ce anume voiam să fac aluzie, îmi dădusem seama mai de mult că sunt îndrăgostit şi, fără îndoială, R [ica] ghicise lucrul acesta chiar înaintea mea. Despre ce se petrecea în sufletul ei nu ştiam ce să cred. N„u-mi ascunsese că un elev de la Şcoala Navală, frumos, simpatic, îi f^cea de mult curte şi că a cerut-o deja în căsătorie, pentru 2'ua când va ieşi ofiţer. Adăugase că nu-l iubeşte şi că ar fi preferat să-şi găsească un altfel de soţ, din „lumea ei”, care era/evident, lumea în care ne învârteam noi la Universitate. Toate acestea mi se păreau irelevante; de altfel, ele aveau se împlinească într-un viitor care mi se părea extrem de depărtat. Începusem să mă dezbar de complexele adolescert-i tei şi ieşisem transformat din aventura cu Thea. Simţeam că dragostea cu R [ica] este fără ieşire; nu numai că nu mă pu-j team gândi la căsătorie, nici la o aventură prelungită, dar ştm am că voi încerca să mă conving că nu sunt îndrăgostit sau cm voi face tot ce-mi va sta în putinţă ca să nu mai fiu.

  Când a venit să mă vadă, a doua zi, ne-am îmbrăţişat şi.4 am fi rămas multă vreme îmbrăţişaţi, dacă n-aş fi auzit bătăi timide la uşă. Ca de obicei, era un prieten care venise să afle cum mi-a plăcut Italia. Dar, din seara aceea, parcă totul s-a schimbat în purtarea noastră, şi curând prietenii au început să-şi dea seama de ceea ce noi socoteam că ar putea rămâne secret. Eram tot timpul împreună şi serile ne închideam în mansardă. Dar, după ce rămâneam singur, încercam să lupt împotriva acestei patimi care mi se părea că îmi ameninţă libertatea şi integritatea mea spirituală. Articolele pe care le-am scris atunci făceau parte din dialogul meu cifrat cu R [ica], Aşa a fost foiletonul închinat lui Saren Kierkegaard, „logodnic, pamfletar şi eremit” (probabil, primul meu articol despre Kierkegaard apărut în româneşte) şi în care, insistând asupra dragostei cu Regina Olsen, nu uitasem să citez acel fragment faimos despre logodnica ce-l poate ajuta pe omul care-o iubeşte să devină geniu, în timp ce o soţie nu-l poate face decât general. Un articol despre Novalis era de asemenea plin de aluzii secrete.

  În vara aceea, am scris câteva schiţe şi nuvele pe care le-am publicat în „Universul literar”, „Sinteza”, „Viaţa literară”, „Est-Vest”. Nu le-am recitit de atunci, aşa că nu le pot judeca, îmi amintesc doar că majoritatea erau schiţe fantastice, cu personaje stranii, cu întâmplări neverosimile. În „Sinteza”, am publicat o scurtă nuvelă, al cărei personaj era extrem de urât şi întreaga dramă fusese provocată de complexul lui de urâţenie, în „Universul literar”, au apărut fragmente din Romanul adolescentului miop şi, de asemenea, o nuvelă în care încercam să descriu pierderea conştiinţei de sine şi primele gesturi ale cuiva care a pierdut sentimentul prezenţei în lume. (Curând, l-am cunoscut pe Camil Petrescu şi, dându-i să citească nuvela, mi-a spus: „- Nebunii nu sunt interesanţi ca subiecte literare.” Avea dreptate).

  „Est-Vest”,