LUI KIERKEGAARD 135 au trei numere la care a colaborat totuşi, printre alţii, Nae ronescu cu o Introducere în dramaturgia românească. În iarna ceea, Radu Capriel mi-a scris că-i plac articolele mele şi că ar vrea să mă cunoască. Avea vreo zece ani mai mult ca mine, ra brun, frumos, cu mustaţă neagră, pe oală. Ne-am împrietenit repede. Mi-a spus că are câteva acţiuni pe care ar vrea „ă le vândă, ca să poată scoate o revistă. Capriel ne invita serile la masă şi discutam îndelung „linia revistei”. Apoi, într-o zi, ne-a mărturisit că se însoară, pleacă peste câteva zile la Abbazzia şi că nu mai poate subvenţiona revista, am văzut de arunci destul de rar. Se arătase atât de interesat de tot ce scrisesem, îneât mi-a cerut şi manuscrisele din adolescenţă. Memoriile unui soldat de plumb au rămas la el.

  * în epoca examenelor, am aflat că Societatea Naţiunilor oferea câteva burse studenţeşti pentru două luni la Geneva. Era un fel de examen scris, la care m-am prezentat şi am fost admis, împreună cu Radu Cotaru, Nicolae Argintescu, Petre Viforeanu şi George Duca. Am plecat cu Argintescu şi Cotaru, şi prima escală a fost Viena. Cotaru era pe atunci un băiat înalt şi frumos, interesat de sociologie şi numărându-se printre elevii favoriţi ai lui Guşti, Argintescu era mărunt, blond-spălăcit, de o preţiozitate pedantă care exaspera pe toată lumea, dar care pe mine mă amuza nespus. La Geneva, ne-am instalat toţi la aceeaşi pensiune, dar ploşniţele erau atât de numeroase, îneât ne-am risipit fiecare pe unde am putut.

  În principiu, trebuia să urmărim nişte cursuri despre structura şi viitorul Societăţii Naţiunilor, dar eu m-am mulţumit să mă înscriu la Biblioteca Universităţii şi să citesc cărţi inaccesibile la Bucureşti, îndeosebi lucrări de orientalistică. Mân-cam la o cantină studenţească, sau ne mulţumeam, serile, cu cafea cu lapte – iar cu banii economisiţi ne cumpăram cărţi. Citit prea târziu, Jurnalul lui Amiel nu prea m-a interesat. În schimb, l-am descoperit pe Leon Bloy şi mi-am completat pe Kemy de Gourmont. Dialogues des amateurs m-au decepţionat? I exasperat. Mă fascinaseră la Gourmont drama lui persona-'* Şi erudiţia lui multilaterală. Mă iritau însă naiva lui admi-Taţi<? Faţă de „ştiinţă” şi scepticismul lui ieftin. Am scris două °iletoane, primul cu destulă simpatie, al doilea, intitulat Me-°aele gourmontiene, foarte critic şi, probabil, nedrept. Câteva săptămâni după apariţia acestui de-al doilea foileton, „C J vântul” a primit şi publicat articolul unui necunoscut: Sentimentalul Gourmont, de Mihail Sebastian. A fost primul articol al lui Sebastian, pe atunci elev în clasa a VlII-a la liceul diJ Brăila.

  La Geneva, timpul era tot al meu. În plimbările pe care lej făceam în jurul lacului Leman, în ceasurile de singurătate în parcuri, încercam să pun oarecare ordine în descoperirile şl experienţele ultimilor ani. Evident, continuam să fac proiecta gigantice; bunăoară, o istorie comparată a misticii. Dar m-arnj apucat să scriu o serie de foiletoane intitulate Itinerar spiritual, în care-mi propuneam să examinez toate crizele şi ispU tele prin care trecusem. Dar nu mai vorbeam numai în nu. Me-j le meu personal. Mi se părea că ce mi se întâmplase mie, în primul rând detaşarea tot mai agresivă faţă de idealurile înaintaşilor mei, constituie – sau va trebui să constituie în cu-rând – o experienţă decisivă pentru orice tânăr de vârsta mea. Am scris astfel aceste douăsprezece foiletoane ca un itinerar spiritual al „generaţiei tinere”, adică al celor care fuseseră copii sau adolescenţi în timpul războiului şi aveau acum, în 1927, între 20 şi 25 de ani.

  Aşa cum vedeam eu lucrurile, deosebirile între „generaţia tânără” şi cele care o precedaseră se datorau în primul rând faptului că înaintaşii noştri îşi realizaseră misiunea lor istorică: întregirea neamului. Dar dacă războiul mondial îngăduise României să reintegreze fruntariile ei reale, pentru ideologia oficială occidentală războiul constituise o teribilă contradicţie. Mitul progresului infinit, credinţa în rolul decisiv al ştiinţei şi industriei, care trebuiau să instaureze pacea universală şi justiţia socială, primatul raţionalismului şi prestigiul agnosticismului – toate acestea se spulberaseră pe fronturile de luptă. „Iraţionalismul”, care făcuse posibil şi nutrise războiul, se făcea acum simţit şi în viaţa spirituală şi culturală occidentală; reabilitarea experienţei religioase, numărul im* presionant de convertiri, interesul pentru pseudo-spiritua-lităţi şi gnoze orientale (teozofia, neobudismul, Tagore etc.)/succesul suprarealismului, voga psihanalizei etc. Criza în ca re intrase lumea occidentală îmi dovedea că ideologia gen^' raţiei războiului nu mai era valabilă. Noi, „generaţia tânără trebuia să ne găsim rosturile noastre. Dar, spre deosebire oi înaintaşii noştri, care se născuseră şi trăiseră cu idealul rein, ^m cAEivu-LUL LUI KIERKEGAARD rii neamului, noi nu mai aveam un ideal de-a gata făcut I îndemână. Eram liberi, disponibili pentru tot felul de „ex-jenţe„. În credinţa mea de-atunci, „experienţele„ acestea u erau menite să încurajeze diletantismul sau anarhia spiritualăEle ni se impuneau printr-o fatalitate istorică. Eram rima generaţie româneasca necondiţionată în prealabil de „ obiectiv istoric de realizat. Ca să nu sombrăm în provincialism cultural sau în sterilitate spirituală, trebuia să cunoaştem ce se întâmplă, pretutindeni în lume, în zilele noastre.

  Am început deci să discut ce mi se întâmplase mie, „expe-rienţele” mele, cărţile, teoriile, gnozele, care mă tulburaseră şi-rni dăduseră de gândit. Am scris despre diletantismul lui Gourmont, despre teozofie, antropozofie, despre gnozele neo-orientale, apoi despre restaurarea metafizicii, despre feluritele experienţe mistice, despre ofensiva catolicismului, despre istorism şi am încheiat Itinerariul spiritual cu un foileton despre ortodoxie. Era destul de superficial, pentru că ştiam prea puţin şi înţelegeam încă şi mai puţin. Dar avea meritul că nu era dogmatic, nici programatic. Spuneam doar că pentru o parte din „generaţia tânără” ortodoxia ar putea constitui o concepţie totală a lumii şi a existenţei şi că fenomenul acesta, dacă se va realiza, va fi un fenomen nou în istoria culturii româneşti moderne.

  Acest Itinerariu spiritual a avut dărui să-i pasioneze pe mulţi din generaţia mea. Şerban Cioculescu l-a comentat critic, dar cu o extremă