simpatie, în „Viaţa literară”. Şi el, şi Mircea Vulcănescu, şi Paul Sterian se întorseseră de la Paris în toamna anului 1927 şi, datorită Itinerariului spiritual, i-am cunoscut pe toţi. Cu Mircea Vulcănescu aveam să mă leg tot mai mult în anii următori. De-abia stând de vorbă cu Mircea Vulcănescu şi Paul Sterian am înţeles cât eram de ignorant în ce priveşte creştinismul răsăritean şi tradiţiile religioase româneşti, ca să nu mai vorbesc de „experienţa ortodoxă”, pe care nu o aveam deloc. Ortodoxia mi se părea preţioasă pentru români, pentru că era acolo, şi era acolo de mult, făcând parte din istoria şi cultura românească. Personal, deşi mă simţeam atras de această tradiţie, nu o trăiam. Atunci, la 20 de ani' abia mă descătuşasem de consecinţele scientismului şi gnosticismului din adolescenţă. Mă luptam încă cu o seamă 'cultăţi şi ispite, a căror istorie o voi scrie mai târziu. Cit eram de departe de concepţia ortodoxiei pe care o îm-rt3şeau Nae lonescu, Mircea Vulcănescu sau Paul Sterian am înţeles când, întrebându-l ce crede despre finalul riului spiritual, Profesorul mi-a spus: „Cred că te înşeli. DurJ neata spui că te naşti catolic sau protestant şi devii ortodcnS Eu cred că tocmai dimpotrivă: poţi deveni catolic sau protes-tant, dar că, dacă eşti român, te naşti ortodox. Ortodoxia e uifl mod firesc de a fi în Lume, pe care îl ai sau nu îl ai, dar pfl care anevoie ţi-l poţi construi. Nu prea văd cum, născându-te român, te-ai putea converti la ortodoxie, deşi înţeleg perfect procesul prin care te converteşti la catolicism. Dar la dumneata cred că e vorba de altceva: dumneata consideri ortodoxia ca un liman la care speri să te reîntorci după o serie de aventuri pe mare. Dar la liman nu te întorci de bună voie, ci numai când scapi dintr-un naufragiu, aşa că dorinţa de a te reîntoarce la liman e aproape o fatalitate. Pentru dumneata, existenţa însemnă, în primul rând, o serie de aventuri spirituale; cred că te înşeli, dar asta n-are nici o importanţă. Important e numai ce vei face dumneata, ce vei crea dumneata, înainte şi după ce vei înţelege că te înşeli.” în Itinerariu spiritual, precizasem şi articulasem ceea ce mărturisisem, de mai multe ori până atunci, în felurite articole: că exista o „tânără generaţie” şi că, în ceea ce mă priveşte, eu mă adresam în primul rând ei; că mă interesau mai puţin ceilalţi cititori, de o altă vârstă şi o altă formaţie. Pentru unii din înaintaşi, concepţia aceasta era de-a dreptul aberantă. Mulţi se amuzau din toată inima de ceea ce li se părea că e o obsesie sau o butadă a mea. Îmi amintesc cu ce plăcere îl în-tâmpinam pe Em. Bucuţa, ştiind că-mi va pune întotdeauna aceeaşi întrebare: „Ce-ţi mai face generaţia, domnule Eli-ade?” Izbucneam întotdeauna în râs, pentru că, într-adevăr, întrebarea mi se părea irezistibilă. Dar, în fundul sufletului, ştiam că nu mă înşelam. Eram deosebiţi de înaintaşii noştri nu numai pentru că eram tineri, ci pentru că între ei şi noi intervenise războiul. Tot aşa, îmi spuneam, se va întâmpla cu noi, dacă în 10-l5 ani va avea loc un nou război mondial. Vom fi socotiţi de cei tineri nu numai vârstnici, ci diferiţi de ei. De altfel, curând mi-am dat seama că „problema generaţiilor” nu era un fenomen exclusiv românesc: se discutase şi 'n alte ţări. Mai târziu, Ortega y Gasset şi elevii lui – Juliân Ma-rias, Lain Entralgo – vor înălţa conceptul de „generaţie” I rangul de categorie fundamentală a filosofiei culturii.

  În aceeaşi toamnă, 1927, am încheiat un text pretenţios?' confuz, scris în stiluri diferite – eseu filosofic, diatribă, lita'

  1J?

  _pe care l-am intitulat Apologia virilităţii. A apărut cu- „ i jună aceea în „Gândirea„. Era o încercare de a face din fl rilitate” – clişeu pe care îl împrumutasem din Maschilită a „. Papini – un mod de a fi în lume, totodată un instrument a cunoaştere, şi deci de stăpânire a lumii. Înţelegeam prin irilitate” ceea ce aveam să descopăr mai târziu, în India, că vlahayana exprima prin vajra: conştiinţa pură. (Şi e semnifi-ativ faptul că vajra, lit. „trăsnet”, simbolizează totodată şi organul generator masculin, mai precis posibilităţile „spirituale” inerente şi specifice acestui organ. Credeam deci că virilitatea sub forma ei absolută, echivalează cu spiritul pur. Nu acceptam Erosul decât subjugat total „virilităţii”; altminteri, unitatea absolută a spiritului pur risca să se sfarme. Dragostea, în toate modurile ei, era numai un instrument de reintegrare a Spiritului.

  Amestecul de asceză, exaltare metafizică şi sexualitate (amestec care iarăşi aminteşte India) era derutant. Aproape nimeni n-a ştiut ce trebuie să creadă despre acest text. Din când în când, în revistele şi ziarele de provincie citeam critici sau aluzii răutăcioase. Stelian Mateescu părea destul de interesat, dar nu putea accepta ceea ce numea el „sexualizarea Spiritului”. Lui Paul Sterian i-a plăcut mai ales pentru „poezia” pe care o descoperise în proza aceea nărăvaşă. Era un fragment în care autorul îşi urla furia de a nu putea fi tot şi în acelaşi timp. Mircea Vulcănescu îmi spunea că ar putea fi utilizat ca argument pentru demonstrarea necesităţii metafizicii.

  Am scris de atunci articole tot mai personale. Împotriva Moldovei a indignat o seamă de prieteni şi mi-a atras răspunsul unui necunoscut, Petru Manoliu, într-o foaie din Botoşani. La moartea lui Pâr van, am publicat un foileton somptuos care a avut mult succes printre tineri. Am primit scrisori entuziaste până şi de la eleve de liceu. Uneori, îmi îngăduiam 'antezii pe care le credeam îndrăzneţe. Am scris un articol de-*Pfe Antonio Magliabecchi, pentru că mă fascinase patima lui ementă de colecţionar, cumpărând bibliotecile risipite în rcipul Revoluţiei Franceze, cumpărând adesea cărţi pe care avea deja în mai multe exemplare, numai pentru că nu se Ura să le vadă pierdute sau arse. Şi, pentru că Antonio

  Magliabecchi adunase o bibliotecă de 500000 de volume, a publicat articolul în seria Oameni din cărţi.

  De curând, începusem o altă serie, Scrisori către un provim dai, în care,