într-un anumit fel, stăteam de vorbă cu tinerii din generaţia mea. Din multele scrisori pe care le primeam construisem un „provincial”, la care adăugasem şi multe trăsături personale, bunăoară melancoliile mele (împotriva cărora, evident, tunam şi fulgeram). Acestui „provincial” îi dădeam lecţii de bărbăţie şi eroism, îl somam să se scuture de clişee, de indolenţă şi mediocritate, să-şi ia tinereţea în serios, adică în primul rând să muncească din răsputeri, să facă ceva, să creeze. Eram obsedat de teama că generaţia noastră, singura generaţie liberă, „disponibilă”, din istoria neamului roj mânesc, riu va avea timp să-şi îndeplinească „misiunea”, c ne vom trezi într-o zi „mobilizaţi” aşa cum au fost părinţii, moşii şi strămoşii noştri, şi atunci va fi prea târziu ca să mai putem crea liber, atunci nu vom mai putea face decât ceea ce au fost ursiţi să facă înaintaşii noştri: să luptăm, să fim jertfiţi, să amuţim.

  Îmi aduc aminte de unul din aceste articole patetice: Anrw Domini, care l-a impresionat pe Perpessicius, pentru că, spunea, regăsise în el spectrul războiului. Nu mă gândeam totuşi, numai la război scriindu-l, ci la orice fel de catastrofă sau sincopă istorică. Sfatul pe care îl dam „provincialului” era acesta: să-şi închipuie anul care începe, 1928, ca fiind ultimul lui an şi să se străduiască s&facă, în cele douăsprezece luni care vor urma, tot ce-şi propusese să facă în viaţă. De unde izvora viziunea aceasta apocaliptică? În nici un caz din situaţia politică a'României sau a Europei. La începutul anului 1928, nu cred că erau mulţi care trăiau sub teroarea unui iminent război mondial. De altfel, ignoram aproape cu desăvârşire situaţia politică internă şi internaţională. Teama mea era de alt ordin: că Timpul ne e potrivnic, în sensul că, pentru ce avem de făcut, dispunem de prea puţin timp; că deci nu trebuie să-l risipim zadarnic. Pe un alt plan, era aceeaşi „luptă contri somnului” pe care o începusem în liceu, când îmi dădusem seama că pentru ceea ce aveam de făcut – mii de cărţi de I tit, atâtea ştiinţe de învăţat – şaisprezece ore de veghe nu-fl„ erau de ajuns. De data aceasta însă, nu mai era vorba de mţq Mă simţeam responsabil pentru întreaga „generaţie tânăra Mi-o închipuiam chemată pentru lucruri mari; în p„01 uui-A EXEMPLUL LUI KIERKEGAARD 141 „nd, ştiam că aveam datoria să lărgim considerabil orizontul ultural românesc, deschizând ferestre către universuri spiri-male rămase până atunci inaccesibile. Dacă publicasem foile-ne despre Asvagosha şi Milarepa, despre Kierkegaard şi orfism, o făcusem, pe de-o parte, pentru că asemenea oameni şi probleme nu-i interesaseră pe înaintaşii noştri, iar, pe de altă parte' pentru a mă împotrivi dependenţei noastre culturale de librăria franceză, dependenţă care mi se părea o dovadă de lene intelectuală. Ceream „provincialului”, cum îmi ceream şi rnie' un efort supraomenesc pentru a învăţa şi a face tot ce nu avuseseră răgaz să înveţe sau să facă înaintaşii noştri.

  Cred că nu mă înşelam. In fond, generaţia mea a avut doar vreo zece-doisprezece ani de „libertate creatoare”. În 1938, s-a instaurat dictatura regală, apoi a venit războiul şi în 1945 ocupaţia sovietică – şi totul a amuţit.

  * în acea toamnă a anului 1927, Pamfil Şeicaru a părăsit „Cuvântul” cu un grup de gazetari şi a fondat „Curentul”. În urma acestei crize, Nae Ionescu a dobândit o şi mai mare răspundere în orientarea politică a ziarului. Eu continuam să scriu cele două foiletoane săptămânale, dar Titus Enacovici încerca să-l convingă pe Profesor că aş putea lua locul unuia dintre redactorii plecaţi.

  La sfârşitul toamnei, am vorbit pentru întâia oară în public. Stelian Mateescu, care era secretarul Societăţii de Estetică, organizase la Fundaţia Carol I un ciclu de conferinţe închinate romantismului şi-mi propusese să vorbesc despre „Romantismul religios”. El ţinuse conferinţa de deschidere, despre romantismul în artă, citând copios din caietul negru ~ apoi plecase la Paris. Printre ceilalţi conferenţiari, se numărau, dacă-mi aduc bine aminte, Ştefan Neniţescu şi Oscar Walter Cisek. Eu acceptasem pentru că mi se părea că descoperisem o interpretare personală a romantismului religios, nu propuneam să arăt caracterul romantic al tuturor mişcărilor religioase care se împotriviseră, în chip mai mult sau ^ai puţin violent, religiilor tradiţionale şi statale. Pe acestea ln Urmă le consideram clasice. Astfel, opoziţia şi tensiunea °'sm şi confucianism, budism şi brahmanism, dionisianism u orfism şi religia cetăţilor greceşti, ba chiar reforma lui

  Zarathustra, sau mesajul incandescent al profeţilor evrei -lţ interpretam ca diferite manifestări ale aceluiaşi tip de „revolJ tă romantică”; fiecare în felul lor insistau asupra experienţe^ personale şi neglijau sau minimalizau valorile religioasd colective ale familiei, ale cetăţii sau ale statului. Toate aceste* curente „romantice” se născuseră din necesitatea unei experienţe religioase mai sincere şi mai profunde, în primul rând din dorinţa individului de „mântuire” sau de raporturi directe şi personale cu divinitatea.

  Această încercare vertiginoasă de a găsi elementele de unitate ale atâtor curente de reformă şi reînnoire nu era greşită, dar exageram considerându-le pe toate „romantice”. În fond, era vorba de tensiunea dintre două tipuri de experienţă religioasă. Pentru că tema generală era romantismul, numisem „romantică” orice mişcare religioasă care promova individul împotriva colectivităţii.

  Nu-mi scrisesem conferinţa. Mă mulţumisem să întocmesc un plan destul de elaborat. Cu câteva zile înainte, încercasem, singur în mansardă, să rostesc începutul conferinţei. Eram convins că, dacă ştiu ce voi spune în primele cinci minute, restul va veni de la sine. Nu-mi'era teamă decât pentru un lucru, să nu am „trac” când mă voi vedea pe estrada Fundaţiei, în faţa acelei săli imense. De aceea, repetam, în minte sau cu glas tare, primele fraze ale conferinţei. Radu Bossie şi Haig Acterian îmi atrăseseră atenţia că trebuie să vorbesc rar, silindu-mă să articulez fiecare cuvânt şi fără gesturi.

  Îmi aduc încă foarte bine aminte. Am coborât foarte repede scările care duceau de la loja Direcţiei la estradă, dar cu destulă grijă ca să nu mă împiedic şi, în timp ce coboram, am simţit freamătul sălii, am auzit aplauzele şi o stare de calmă euforie m-a înseninat.