De la cele dintâi cuvinte pe care le-am rostit, am ştiut că totul se va petrece mai bine chiar decât îm1 închipuisem eu. Găsisem fără efort tonul şi debitul verbal care se cuveneau şi eram atât de sigur că voi reuşi să spun tot ce aveam de spus, încât nici măcar nu mi-am scos planul şi notiţele de buzunar. Şi rău am făcut. Pentru că, fermecat de uşurinţa cu care mă trezisem că vorbesc, nu m-am ţinut de planul pe care-l întocmisem acasă. Mă lăsasem antrenat de comentarii, subliniind analogii pe care le descopeream atunci, pe măsură ce vorbeam, care erau, poate, interesante şi origina'e' dar desigur nu interesau publicul pe care-l aveam în faţă-” i uuiinrLuu lui iUbKKhGAARD 143 de alt<* par*e' neconsultând deloc planul, am uitat să prezint o erie de fapte şi idei esenţiale tezei pe care o susţineam. A fost, desigur, mai mult o causerie decât o conferinţă doctă şi, noate tocmai datorită spontaneităţii şi neglijenţei cu care vorbisem, publicul a ascultat cu atenţie şi încântare observaţiile asupra taoismului sau orfismului, subiecte care, altminteri, probabil că nu l-ar fi pasionat.

  Aplauzele care m-au însoţit până la loja Direcţiei mi-au confirmat impresia pe care o avusesem tot timpul că „făcusem contactul cu sala”. Dar n-au trecut cinci minute, şi am început să-mi dau seama de faptele şi ideile pe care le lăsasem la o parte, şi asta mi-a întunecat bucuria că scăpasem cu bine din încercare. M-am grăbit să completez lacunele în faţa grupului de prieteni care mă aştepta la ieşire. „N-am stăruit destul asupra orfismului”, am început eu; de-abia târziu, în berăria unde ne adunasem, le-am explicat pe îndelete în ce sens or-fismul putea fi considerat „romantic”.

  * în ianuarie 1928, m-am hotărât să scriu urmarea la Romanul adolescentului miop, „Viaţa de student” se apropia de sfârşit şi voiam s-o prind şi să o păstrez întreagă, într-un roman autobiografic pe care îl intitulasem Gaudeamus. De data aceasta, nu mai dispuneam de un furnal, ca în timpul liceului. Nu-mi propuneam, de altfel, să scriu un roman documentar; nu mai aveam de-a face cu un fenomen atât de puţin cunoscut şi greu de înţeles ca adolescenţa. Într-un anumit fel, „tinereţea” mi se părea o stare banală. Nu o salva de banalitate decât o mare dragoste – şi numai dacă o jertfeai, renunţând la ea. Aveam pe atunci o concepţie cu totul personală a „marii pasiuni”. Mi se părea că o dragoste nu-şi merită acest nume decât dacă se mplineşte într-o căsătorie sau dacă renunţi la ea îndată ce-a atins punctul maxim de incandescenţă. La 20 de ani, nu-i admiram decât pe studenţii care se căsătoresc sau care renunţă (cum mă pregăteam să fac eu) la femeia pe care o iubesc. O ragoste prelungită, transformată în „legătură”, mi se părea atât de necreatoare ca şi o serie de aventuri mai puţin] U/a ^n fond, era şi acesta un fel de a mă împotrivi „faciP1 comportamentului normal al vârstei şi al situaţiei de uent. Căsătoriile studenţeşti erau pe atunci destul de rare 'Aplicau întotdeauna un anumit sacrificiu: unul din cei doi, de obicei soţul, sacrifica ceva: o carieră care ar fi putut ffl strălucită, sau măcar o tinereţe fără griji. Puţinele perechi stufl denţeşti pe care le-am cunoscut atunci trăiau anevoie, aproajM pe în mizerie. A alege sărăcia la 20 de ani mi se părea de <fl măreţie exemplară.

  Simţeam că trebuie să scriu Gaudeamus atunci, în acea iarnă 1928, şi cât puteam mai repede. Trebuia, pe de-o parte, să fixez o atmosferă care începea deja să pălească; începuturile „vieţii de student”, repetiţiile la mine în mansardă, cele dintâi întâlniri cu Thea. Pe de altă parte, presimţeam că voi renunţa la „marea pasiune” pe care o trăiam atunci şi începeam să mă pregătesc pentru această încercare, pregătind-o totodată şi pe R [ica], ajutând-o să înţeleagă că cea mai certă dovadă de dragoste pe care i-o dădeam era tocmai aceasta: că rrUJ jertfeam ei, jertfind-o. Subiectul romanului era această dragoste începută prin refuz şi exaltare, împlinindu-se într-un fel de onirică beatitudine şi în cele din urmă sugrumată în numele nimănui şi, cel puţin pentru un cititor normal, fără motive şi fără justificare. Autorul romanului era poate rnai îndrăgostit în clipa despărţirii decât fusese în ultimele luni. Era exact ce simţeam eu în iarna aceea, scriind un roman, şi nu mă îndoiam că lucrurile se vor petrece întocmai opt-nouă luni mai târziu, când ştiam că voi pleca din ţară. Mă despărţeam definitiv de R [ica], ştiind, între altele, că, o dată plecat, ea va accepta cererea în căsătorie şi va dispărea pentru totdeauna din „lumea noastră”, lumea pe care ne-o clădisem împreună, şi alături de atâţia alţii, în cei trei ani de studenţie.

  Scriam, ca de obicei, nopţile. Dar eram atât de posedat de acest roman, încât aş fi fost în stare să scriu zi şi noapte, fără întrerupere. Cum în mansardă nu puteam fi niciodată sigur că nu voi fi întrerupt de vreun prieten sau de R [ica], am rugat un fost coleg de liceu, Marin Popescu, să mă găzduiască la Clinceni. Părinţii lui aveau acolo un rest de moşie, cu un iaî şi o casă de ţară. Într-o dimineaţă, Marin Popescu m-a dus la Clinceni în cabrioletă. Erau numai vreo 25 de kilometri şi deşi către sfârşitul lui ianuarie, drumurile erau încă bune Marin s-a întors după câteva ceasuri la Bucureşti şi am rămas singur. Se făcuse foc într-o odăiţă scundă, proaspăt văruit* unde, în dreptul ferestrei, mi-am instalat o masă de scris- ° femeie îmi aducea de mâncare de două ori pe zi şi-mi făc# cafea de câte ori o rugam. M-am apucat de lucru chiar dup

  UU1JA EXEMPLUL LUI KIERKEGAARD 145 miaza aceea şi am continuat să scriu până noaptea târziu, la o lampă cu gaz îmi făgăduisem să termin romanul într-o săptămână. Aveam deja o sută de pagini scrise şi, după socotelile mele, Gaudeamus trebuia să aibă vreo 250 de pagini. Douăzeci de pagini de acoperit în optsprezece ceasuri nu mi se