părea mult. Dar, cu cât înaintam în scris, cu atât mă apăsa mai greu tristeţea. Mi se părea uneori că-mi scriu pe îndelete necrologul „vieţii de student”, pe care atâta o iubisem, pe care, doar cli vreo doi ani mai înainte, o exaltasem ca pe o existenţă fabuloasă. Cred că au fost pagini pe care le-am scris cu ochii împăienjeniţi de lacrimi: când evocam repetiţiile corului în mansardă, primele întâlniri cu R [ica]. Aveam sentimentul că toate acestea s-ar fi putut prelungi, dacă n-aş fi hotărât că trebuie să renunţ la ele. Dar, cu orice preţ, trebuia să mă eliberez de această nouă rezervă de melancolie pe care o alcătuiau amintirile vieţii studenţeşti şi, în primul rând, istoria dragostei mele. Trebuia să termin Gaudeamus într-o săptămână. Mă interesa mai puţin eventuala lui publicare, deşi mă gândeam să-l prezint unei edituri, împreună cu Romanul adolescentului miop.

  După vreo trei-patru zile, a început să ningă, şi ninsoarea s-a transformat în viscol, şi a viscolit aşa o zi şi o noapte, fără întrerupere. Îmi aduc aminte de troienele cât omul de înalte, pentru că tocmai atunci s-a isprăvit cerneala şi n-a fost chip să ajung în sat, la Clinceni, să-mi cumpăr o altă sticlă. Am început să adaug apă peste reziduurile din călimară şi am scris ultimele capitole, din ce în ce mai scurte şi mai dramatice, cu o cerneală tot mai palidă. Ultimele pagini erau aproape ilizibile. Când i-am dat manuscrisul să-l citească, R [ica] m-a întrebat dacă paginile acelea le-am scris cu lacrimi.

  Nu ştiu dacă Rfica] a înţeles vreodată ce a însemnat Gaudeamus pentru mine. Romanul se încheia cu nunta ei şi cu plecarea mea; grupul întreg de „studenţi” se risipea în lumea ar8ă, iar mansarda urma să fie dărâmată puţin timp după aceea; izvorul amintirilor noastre dispărea astfel pentru tot-eauna. In dorinţa mea de a putea consuma definitiv trecutul „e a mă putea apăra de prezent, anticipam chiar eveni-eritul care mi se părea un adevărat sacrilegiu. Căci nu mă wUteam închipui, la Bucureşti, fără mansarda mea din Strada °uiei. Ştiam că voi lipsi din ţară mulţi ani, dar eram sigur că voi regăsi la întoarcere mansarda în care crescusem, în care se împlinise misterioasa metamorfoză care îl transformase, în mai puţin de zece ani, pe „derbedeul căpitanului”, cum îmi spuneau vecinii, în sumbrul autor al lui Gaudeamus. În nopţile acelea de la Clinceni, anticipam, istovindu-mă parcă într-adins prin această cruzime, dărâmarea casei din Strada Melodiei, care nu avea să se împlinească decât şapte-opt ani mai târziu, în 1935.

  R [ica] nu mi-a ascuns că, deşi i-a plăcut foarte mult romanul, a întristat-o cumplit. Vorbeam de el ca de o operă literară, aproape fără raport cu noi. O ţineam la curent cu impresiile celorlalţi cititori. Nu aveam decât manuscrisul original, dar era un manuscris aproape fără corecturi şi, cu excepţia paginilor scrise cu cerneală palidă, destul de citeţ. L-am dat lui Ionel Teodoreanu cu speranţa că-i va plăcea şi-l va prezenta Editurii „Cartea Românească”. Îl întâlnisem deja pe Ionel Teodoreanu cu un an înainte la Iaşi, şi, deşi publicasem articole destul de rezervate despre ultimele două volume din La Medeleni, rămăsesem buni prieteni; îmi dădea semn de viaţă de câte ori treburile îl aduceau la Bucureşti. După câteva săptămâni, Ionel Teodoreanu mi-a înapoiat romanul, însoţit de o scurtă, caldă scrisoare. Îmi spunea că l-a citit pe nerăsuflate, aşa cum se bea un pahar cu must. Dar, adăuga, vinul bun, bătrân, nu se bea ca mustul, ci se soarbe pe îndelete. Lăsa să se înţeleagă că romanul meu nu era încă o operă literară, era doar strigătul unui tânăr care suferă din multe şi neînţelese motive.

  Evident, avea dreptate. Când, patru-cinci ani mai târziu, am recitit Gaudeamus, mi s-a părut totodată liric şi frenetic, pretenţios, de o indiscreţie timidă, fără grandoare. Dar în acea primăvară a anului 1928, îmbătat şi de „popularitatea” pe care credeam c-o dobândisem după doi ani de colaborare la „Cuvântul”, m-am prezentat într-o zi lui Meny Toneghin, la Editura „Cartea Românească”. L-am privit cu oarecare mirare şi cred că nu m-a iertat pentru asta. Era, pe atunci, un tânăr scund, cu părul rar, lipit savant de craniu, cu mişcări lente pe care le voia solemne, distinse, mai ales când îşi privea in^ Iul (evident, o enormă clievaliere). Avea, de asemenea, un a cu perlă înfipt în cravată. I-am arătat manuscrisele celor dou romane şi l-am întrebat dacă e dispus să le citească, tru eventuală publicare. A zâmbit obosit şi mi-a răspuns că

  I

  DUPĂ EXEMPLUL LUI KIERKEGAARD tura „Cartea Românească” nu publică decât ail Sadoveanu şi alţi îi n”am nici întors cu n-am mai regăsit-o

  O SCRISOARE A MAHARAJAHULUI DIN KASSIMBAZAR

  La începutul lui aprilie 1928, am plecat pentru trei luni la Roma. Scrisesem ataşatului nostru de presă, Theodor Solaco-lu, rugându-l să-mi găsească o cameră într-o pensiune ieftină, îmi găsise ceva şi mai convenabil: o odaie la o familie, pe Via della Scrofa, unde mi se dădea numai cafeaua de dimineaţă. Eram deci liber să mănânc unde voiam. Dejunam adesea la Theodor Solacolu şi, de cele mai multe ori, la o trattoria de lângă bibliotecă. Veneau câteodată şi soţii Isopescu sau membri de la Şcoala Română din Roma.

  Cum voiam să fac foarte multe lucruri deodată, aproape că nu mai dormeam. Ziua mi-o petreceam la Biblioteca Universităţii, seara hoinăream prin oraş, iar noaptea lucram acasă, pregătindu-mi teza de licenţă sau scriind articole pentru „Cuvântul” şi pentru presa italiană. Pe la miezul nopţii, coboram să mai beau câteva cafele, care îmi îngăduiau să veghez până în zori. Aveam cu mine operele lui Giordano Bruno, editate de Gentile, câteva volume de Campanella şi tot ce putusem cumpăra în legătură cu filosofia Renaşterii italiene. La Bibliotecă, mă luptam cu ediţia în folio a lui Pico della Mi-randola, transcriind cât mai multe pasaje. Dar ceream întotdeauna şi alte cărţi şi colecţii de reviste. Citisem, evident, „Leonardo”, revista pe care o fondase şi în care debutase Pa-pini. Îl descoperisem pe Menendez y Pelayo,